Nr. 3 / Martie - Aprilie 2009

SUA-ISRAEL, O PRIETENIE DE 3 MILIARDE $ ANUAL

martie 2009

Statele Unite ale Americii acordă anual Israelului 3 miliarde de dolari ca ajutor militar şi îi oferă acces la armamentul pe care îl are deja stocat în ţară. SUA este pentru Israel cel mai apropiat aliat, iar în ultimii 60 de ani, americanii au reprezentat în mod constant un sprijin ori de câte ori au fost atacaţi.

Pe de altă parte, s-ar putea spune că Israelul este cea mai importantă investiţie a SUA în străinătate. De la naşterea statului în 1948, SUA i-a dat zeci de miliarde de dolari: 10 miliarde pentru dezvoltare economică şi încă 21 pentru dezvoltare militară, între 1948 şi 1985, ca ulterior, SUA să acorde, în mod constant, 3 miliarde de dolari anual ca ajutor militar. În timp, Israelul s-a transformat din fratele cel mic în partener egal al SUA, având un comandament militar comun şi semnând un acord pentru schimburi de tehnologie.

CE CÂŞTIGĂ CELE DOUĂ ŢĂRI DIN ACEST PARTENERIAT

La ce a condus acest parteneriat foarte apropiat dintre cele două ţări despărţite de un ocean şi de un continent? Evident, evreii au că- pătat încredere după secole de prigoană şi primele cinci decenii fioroase ale secolului XX. Au profitat economic, prin sprijinul acordat de americani, au avut drept la liberă circulaţie. Au putut să se apere în faţa atacurilor venite din Siria, Liban, Egipt, din Palestina sau Irak. Ce au obţinut americanii? Dincolo de prietenii şi relaţii strânse între numeroasele familii evreieşti din SUA şi Israel, americanii au obţinut acces la o poziţie strategică pe Malul Mediteranei, în miezul ţărilor arabe măcinate de conflice religioase, care pot oricând să dea naştere unor tensiuni la nivel global. Aşa că, declaraţii în care oficialii americani spun că SUA vor apăra Israelul de orice duşman nu miră pe nimeni, iar această abordare protectoare nu va fi diferită nici în viitor. Înainte de a-şi prelua mandatul de secretar de stat, Hillary Clinton a făcut clară poziţia viitoarei administraţ ii Obama în ceea ce priveşte statul prieten Israel. „Nu poţi negocia cu Hamas până nu renunţă la violenţă, nu recunoaşte Israelul ca stat şi nu acceptă să respecte acordurile anterioare. Aceasta este poziţia guvernului Statelor Unite. Aceasta este poziţia preşedintelui ales“, a spus Hillary Clinton în Congres, în timpul audierilor pentru poziţia de secretar de stat. A fost cea mai tranşantă poziţie în favoarea operaţiunii militare declanş ate de Israel, la finele lui 2008, în Făşia Gaza, după ce militanţi ai Hamas au atacat civili din Israel. De altfel, în debtutul operaţiunilor militare, premierul israelian Ehud Olmert declarase că s-a simţit încurajat de abordarea preşedintelui de la acea vreme George W. Bush pentru a declanşa războiul în regiune.

CE SPUN EUROPENII DESPRE RĂZBOI

Europa a privit cu stupoare la amplitudinea operaţiunilor şi la violenţ a atacurilor armatei evreieşti, însă liderii de pe bătrânul continent nu au reuşit să vorbească pe o singură voce în această temă. Au cerut pacea în regiune, din raţiuni umanitare, cu jumătate de gură. Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a încercat să aducă pacea, printr-un turneu de forţă în Egipt şi Israel, dar a fost ignorat. Preşedinţia cehă a UE s-a văzut nevoită să-şi accepte eşecul după ce a organizat un summit special pentru pace în Orientul Mijlociu, dar la care Israelul nu şi-a trimis reprezentanţi.

ISRAELUL, O ŢĂRĂ FRĂMÂNTATĂ DE RĂZBOAIE MILENARE

martie 2009

Cu Egiptul la sud, Mediterana la vest, Iordania la est şi Libanul şi Siria la nord, Israelul oferă o poziţie strategică americanilor, poziţie care s-a consolidat în ultimii ani ai războiului împotriva terorii declanşat de George W. Bush. Preşedintele American George W.Bush a avut un discurs moderat, nu numai pentru că mandatul său era pe final, dar şi pentru că succesorul său în funcţie, Barack Obama, anunţase din timpul campaniei electorale o abordare mai „soft“ în ceea ce priveşte relaţiile cu ţările arabe.

Preşedintele republican a declarat aşadar că responsabilitatea pentru încetarea războiului şi a stopării numărului de victime în rândul populaţiei civile aparţine grupării teroriste Hamas considerată de evrei drept principalul vinovat pentru izbucnirea conflictului. „Cea mai bună metodă de a obţine o încetare a focului este o colaborare cu Egiptul, pentru a opri traficul de arme către Gaza, care permite Hamas să continue tirurile de rachete“, a spus Bush.

Obama, într-unul dintre primele sale discursuri după preluarea mandatului său de preşedinte, a avut o poziţie despre care analiştii politici au spus că este cu totul diferită de cea a administraţiei Bush. El a cerut Israelului să deschidă graniţele către Gaza şi să permită Convoaielor cu ajutoare venit din Europa să intre în provincie şi să ajute populaţia înfometată. „Pentru ca o pace durabilă să reziste sunt următoarele condiţii: hamas trebuie să înceteze focul, Israelul să îşi retragă forţele din Gaza, SUA va sprijini dezvoltarea regiunii şi va supraveghea ca Hamas să nu se poată reînarma“. „Ca procesul de pace să dureze, graniţele Gazei trebuie să fie deschisă ca să permită ajutoarelor să intre, iar distribuţia acestora să fie supravhegeată de Autoritatea Palestiniană şi de autorităţi internaţ ionale“.

DREPTUL LA LINIŞTE

De ce nu este niciodată linişte în Israel este o întrebare la care politicienii, comentatorii, observatorii sau locuitorii din zonă nu mai găsesc răspunsul, pentru că în mii de ani care au trecut de la prima confruntare între palestinieni şi evrei, cele două popoare nu au găsit o soluţie de convieţuire viabilă. Israelul este unul dintre cele mai tinere state de pe glob, are puţin peste 60 de ani, iar apariţia sa a stârnit o ură nemăsurată în ţările arabe, care au jurat distrugerea sa încă din prima zi în care s-a constituit. Statul Israel şi-a declarat independenţ a de protectoratul britanic în 14 mai 1948, ca a doua zi Egiptul, Iordania, Siria, Libanul, Irakul şi Arabia Saudită să îl invadeze.

Ca să înţelegi de ce puternicele state arabe au invadat Israelul trebuie să mergi înapoi cu 3000 de ani, la lupta dintre David, regele evreu, şi Goliat, uriaşul luptător al filistenilor, precursorii palestinienilor. Cu privire la cine era îndreptăţit să conducă Iudeea, rebotezată Palestina de către romani, istoricii se contrazic. Unii spun că evreii au ajuns aici după filistini şi susţin cu tărie că istoria lui Moise, care i-a adus pe evrei din Egipt în ţara mamă nu a existat. De cealaltă parte, susţinătorii evreilor spun că filistinii au ajuns mult după naşterea Iudeeii şi au căutat să distrugă poporul „ales“. Cine are dreptate şi cine a pus primul piciorul pe acest pă- mânt?

Răspunsul este dificil, iar în lipsa unui compromis rezonabil, istoria regiunii a ajuns să se ducă în ultimii 60 de de ani după un acelaşi scenariu ultracunoscut: zeci de atentate ale palestinienilor în Israel, apoi război, armistiţiu, iar atentate, iar provocări, iar război.

SIMBOLURI

Plecând de la oraşul sfânt, Ierusalim, cele două popoare şi-au împărţit ţara în două. Israelul are puţin peste 20.000 de km pătraţi, din care pământul arabil reprezintă doar 15%. Numărul locuitorilor este de aproximativ 7,2 milioane. Apa este ca şi inexistentă. Fâşia Gaza, în est, are 360 de km pătraţi în care locuiesc aproximativ 1,6 milioane de arabi, iar populaţia este în marea majoritate dependentă de ajutoarele umanitare. Cisiordania, în vest, are o suprafaţă de 5600 de km pătraţi, în care locuiesc 2 milioane şi jumătate de arabi, a căror activitate economică se leagă în principal de cea a Iordaniei. Cu Egiptul la sud, Mediterana la vest, Iordania la est şi Libanul şi Siria la nord, Israelul oferă o poziţie strategică americanilor, poziţie care s-a consolidat în ultimii ani ai războiului împotriva terorii declanşat de George W. Bush.

Liderii organizaţiei teroriste Hamas, vânaţ i de armata israeliană în Gaza în timpul războiului de la începutul lui 2009, şi-au găsit cu uşurinţă adăpost în comunităţile înghesuite din regiune. Hamas este considerată principalul vinovat pentru atentatele care au loc pe suprafaţa statului evreu. Cel mai important sponsor al organizaţ iei este Iranul, care virează sume importante liderilor organizaţ iei teroriste în bănci din ţările arabe, potrivit presei internaţionale.

DE CE RĂZBOI ÎNTRE ISRAERAEL ŞI HAMAS

martie 2009

La aproape două luni după declanşarea şi încheierea ofensivei israeliene în Fâşia Gaza întrebarea care stă pe buzele tuturor este „la ce bun“?

Palestinienii nu au capitulat şi atacuri lansate de terorişti din Gaza ţin în continuare tensiunea la cote ridicate în Israel şi, implicit, în Occident.

EUROPA PRIVEŞTE CU OCHI MARI ÎNSPRE ORIENTUL MIJLOCIU

La două zile după Crăciun, evreii au atacat nervos Fâşia Gaza, lăsând puterile occidentale în offside într-o perioadă considerată tradiţional a păcii şi reconcilierii. Discursurile liderilor occidentali din SUA şi UE lăsau să se înţeleagă faptul că guvernul israelian a luat decizia de a invada Gaza fără a se consulta cu partenerii săi tradiţionali.

Pe vreme ce evreii avansau în teritoriul ocupat de palestinieni, iar numărul răniţilor şi morţilor creş- tea, mesajele care veneau din UE erau din ce în ce mai confuze: pre- şedinţia cehă a Uniunii a acuzat atacul disproporţionat lansat de Israel, ca apoi să îşi retragă cuvintele. Rusia a luat partea ţărilor arabe care au boicotat sărbătorile legate de finele anului nou şi au închis barurile şi restaurantele căutate în timpul vacanţei de iarnă de turiştii din Vest, iar un Summit European convocat teatral de pre- şedintele francez Nicolas Sarkozy s-a încheiat fără niciun rezultat în absenţa liderilor evrei.

DAR CE A DUS LA DECLANŞAREA CONFLICTULUI?

Oficialii israelieni au invocat recentele tiruri de rachetă lansate de teroriştii din Gaza pe teritoriul statului evreu, care s-au soldat cu 3 morţi. Violenţele şi terorismul trebuie să ia sfârşit cu orice preţ, a fost mesajul transims de premierul evreu Ehud Olmert, iar pentru asta armata a fost trimisă în Făşia Gaza. Analiştii politici leagă aceste evenimente şi de alegerile din Israel care au avut loc la mijlocul lunii februarie. Niciun partid nu poate forma majoritatea pentru a asigura Guvernarea, iar ultimul premier desemnat Tzipi Livni, actualul ministru de Externe, a eşuat în misiunea de a forma Guvernul, în condiţiile în care actualul premier Ehud Olmert trebuie să dea socoteală în justiţie pentru mai multe fapte de corupţie. Aşadar, spun unii comentatori de politică externă, în perspectiva anticipatelor, partidul cel mai bine reprezentat în Knesset, Kadima(centru-dreapta), condus de Tzipi Livni, a încercat să dea o lovitură de maestru, anihilând forţele teroriste din Gaza. A reuşit? Aparent nu, dacă este să ne luăm ultimele informaţii din regiune, care spun că din Gaza, aflată în continuare sub supraveghere evreiască, mai pleacă rachete înspre Israel.

CE A REUŞIT ISRAELUL?

La nivel umanitar, operaţiunea dusă de forţele armate evreieşti în Fâşia Gaza este considerată un mare eşec. Armata israeliană este acuzată că a folosit fosfor alb (o substanţă care arde pielea, interzisă prin convenţia de la Geneva) şi că a ucis mii de oameni nevinovaţ i, a blocat intrarea convoaielor umanitare în zonă, înfometând populaţ ia deja sărăcită. Israelul neagă aceste acuzaţii. Cifra morţilor şi răniţilor atinge 7000, iar pagubele din urma bombardamentelor sunt şi ele, pentru moment, greu de suportat. 4.000 de clădiri de locuinţe au fost distruse în bombardamentele israeliene, precum şi 48 de clădiri şi birouri guvernamentale, 30 de comisariate şi 20 de moschee, din totalul de 795 rămase pe acest teritoriu, spun surse palestiniene. Pe lunga listă a infrastructurilor distruse, Biroul de statistică al Palestinei a adaugat străzi, şcoli (18), o parte din reţeaua electrică şi cea de apă. În total, 14 la sută din clădirile şi imobilele din Fâşia Gaza au fost distruse sau avariate. Biroul estimează la 500 de milioane de dolari suplimentari suma necesară pentru finanţarea înlăturării ră- măşiţelor. Pe de altă parte însă, Israelul a reuşit să expună Iranul, care până acum a fost considerat, fără probe, sponsorul principal al organizaţiei teroriste Hamas. Autorităţile egiptene au reţinut un lider al grupării Hamas, care încerca să intre în Gaza cu mai multe milioane de euro asupra sa, bani despre care se crede că ar proveni din Iran. Dacă acuzaţia va fi dovedită, relaţiile diplomatice din regiune vor avea mult de suferit, spun analiştii din presa occidentală.

ISRAELUL, LA O NOUĂ OFENSIVĂ ÎMPOTRIVA HAMAS. VA FI ŞI ULTIMA?

martie 2009

În Fâşia Gaza, un teritoriu de doar 360 de kilometri pătraţi în care locuiesc un milion şi jumătate de palestinieni, acalmia s-a instalat de câteva zile, după aproape o lună de bombardamente israeliene. Conflictul dintre cele două popoare este milenar, iar istoria regiunii face ca pacea să pară o dorinţă foarte îndepărtată. Ceea ce vrea Israelul este să distrugă organizaţ ia teroristă Hamas, care are rădăcinile în Gaza şi care este finanţ ată de mai multe state arabe între care şi Iran. Pace este ceea ce a cerut şi noul preşedinte al SUA, Barack Obama, care a promis în campania electorală o nouă abordare în politica externă, non-beligerantă, şi care să facă din SUA o altfel de putere la nivel global. Însă tonul secretarului său de stat Hillary Clinton, care a „purtat“ mesajele administraţiei Obama până la învestitură, lasă puţine interpretări: „Nu poţi negocia cu Hamas până nu renunţă la violenţă, nu recunoaşte Israelul ca stat şi nu acceptă să respecte acordurile anterioare. Aceasta este poziţia guvernului Statelor Unite. Aceasta este poziţia preşedintelui ales“. Acelaşi ton a fost folosit şi de premierul israelian Ehud Olmert, justificând bombardamentele armatei israeliene asupra Gazei. „Am fost încurajat de atitudinea preşedintelui american George W. Bush, atunci când am declanşat atacul“. Rămâne de văzut cât succes va avea războiul în calmarea tensiunilor din Israel, mai ales după răspunsul statelor arabe care au reacţionat virulent la atacurile evreilor asupra palestinienilor. Peste 1300 dintre aceştia au murit, în vreme ce pagubele războiului se ridică la aproape un miliard de dolari.

DUPĂ UN TRECUT ÎNCĂRCAT, IERUSALIMUL ARE UN VIITOR TULBURE

martie 2009

Conflictul armat israeliano-palestinian din Fâşia Gaza, pornit intempestiv la sfârşitul anului 2008 de armata statului evreu are, pe lângă componenta sa etnico-teritorială, cea mai vizibilă, un alt element major.

Este vorba despre problema statutului oraşului Ierusalim, centrul unor dispute milenare între exponenţ ii celor trei mari religii născute în Orientul Apropiat: Iudaismul, Creştinismul şi Islamul. IERUSALIMUL EVREIESC Cunoscut în primul rând cu denumirea ebraică de „Ieruşalaim“, oraşul situat pe lanţul muntos al Iudeii este centul geografiei sfinte a iudaismului. Se pare că Ierusalimul îşi datorează numele zeului vest-semitic „Shulmanu“ sau „Shalim“. Oraşul apare în Geneză cu denumirea de Shalem şi în acord cu tradiţia biblică ar fi fost întemeiat de profetul Abraham (Avraam). Intră definitiv în istoria evreiască în secolul al X lea î.Hr, când regele David preia controlul său de la iebuseeni, făcându-l capitală politică şi religioasă a regatului. Fiul şi urmaşul său Solomon porunceşte să fie construit Templul, casa („bait“) lui Dumnezeu, sanctuarul central al cultului evreiesc. Potrivit tradiţiei iudaice, Ierusalimul este oraşul pe care Dumnezeu l-a ales „pentru petrecerea numelui său acolo“, fiind singurul loc unde evreii din Diaspora şi Ţara Sfântă vin în pelerinaj, pentru sărbătorile de Paşte, şavuot şi Sucot. După ce Templul a fost distrus (de două ori, în anii 587 î.Hr şi 70 d.Hr), iar oraşul jefuit, grija pentru Ierusalim i-a însoţit permanent pe exilaţi pe drumul pribegiei lor în toate colţurile lumii, căci conform angajamentului din Psalmi, „ei nu-l pot uita“. Au fost stabilite patru posturi anuale pentru comemorarea momentelor tragice ale istoriei lui, iar credincioşii îşi fac zilnic rugăciunile ritualice întorşi spre el, în aşteptarea reconstruirii lui şi a restaurării dinastiei regelui David. De altfel, Ierusalimul continuă să-i atragă şi în prezent pe pelerinii de religie iudaică: oamenii vin încă aici să-şi petreacă ultimele zile, pentru a fi înmormântaţi şi pentru a aştepta, cât mai aproape de locul evenimentului, învierea morţilor. Centru al istoriei evreieşti, loc sfânt prin excelenţă, Ierusalimul este în tradiţia evreiască şi centrul întregii deveniri umane: din el ies Legea şi cuvântul lui Dumnezeu şi în el, oraşul ideal, la sfârşitul timpurilor se vor aduna toate popoarele. După părerea unora, însuşi Adam a fost creat pornindu-se de la amplasarea Templului. După dispariţia definitivă a autonomiei politice evreieşti, Ierusalimul, ca şi Ţara Sfântă, a avut numeroş i stăpâni: romani, bizantini (începând din 324), arabi (începâ nd din 638), cruciaţi (1099-1187 şi 1229-1244), mameluci (din 1269), otomani (1517-1917) şi britanici (1917-1948). Devenit capitală a statului Israel, după proclamarea acestuia în 1948, oraşul a rămas despărţit în două până la războiul de şase zile (1967), partea lui estică, îndeosebi Oraşul Vechi, cu muntele Templului şi cu zidul, numit „al Plângerilor“, aflându-se atunci sub suveranitate iordaniană. La 7 iunie 1967 (5727 Ierusalimul de Est o nouă Gaza sau o nouă capitală? de la Facerea Lumii, potrivit calendarului evreiesc), armata israeliană a reunificat Ierusalimul, iar această dată a devenit cea a unei sărbători religioase şi naţionale oficiale („Ziua Ierusalimului“). IERUSALIMUL MUSULMAN ŞI „INGERINŢELE“ CREŞTINE Numit în limba arabă „Bayt al Maqdis“ („locuinţa sfinţeniei“) şi în epoca modernă Al Quds („Oraşul Sfânt“), Ierusalimul a fost considerat foarte puţin după capitularea sa în faţa armatelor musulmane (638), ca al treilea oraş sfânt al Islamului, după Mecca şi Medina. Pornind de pe esplanada Templului lui Solomon (devenit un loc al cultului musulman), Muhammad, întemeietorul religiei islamice şi-a înfăptuit, potivit tradiţiei, Călătoria nocturnă spre cele şapte ceruri (Mir’aj) sau „Înălţarea“, călare pe iapa sa înaripată, Buraq. Aici, musulmanii au ridicat curând Domul Stâncii (691) şi moscheea Al Aqsa („cea mai îndepărtată“), în secolele VI-IX. În ciuda stăpânirii musulmane, locurile sfinte ale creştinătăţii au fost păstrate şi creştinii şi-au continuat, în virtutea statutului lor de tributari, practicarea liberă a propriei religii. Abia în anul 1009, dintr-un motiv neclar, califul Al Hakim a pus să fie distrus Sfântul Mormânt al lui Isus, numit în arabă Biserica Învierii („kanisat al Kiyama“) care a fost curând reconstruit prin îngrijirea împăratului bizantin Roman al IIIlea, în urma unui tratat încheiat cu califul musulman. În timpul primei cruciade, în 1099, oraşul devine pentru un timp capitala Regatului Latin al Ierusalimului (1099-1291), fiind apoi cucerit de la cruciaţi de sultanul Saladin, în 1187, devenit un erou mitic al panteonului musulman. Acesta a restaurat moscheea Al Aqsa şi a construit mai multe şcoli superioare (madrasale), vestite în întreaga lume islamică. După o scurtă revenire de 15 ani în mâinile creştinilor, datorită politicii de „destindere“ dorită de sultanul Al Kamil, Ierusalimul fiind cedat împăratului german Frederic al II-lea de Hohenstaufen, reprezentanţii dinastiei ayyubide siriene readuc Ierusalimul sub flamura Islamului. Acest „gest“ al sultanului musulman mai mult a dăunat Islamului şi papalităţii, căci evreii şi musulmanii nu mai au dreptul să intre în oraş, dar ultimilor li se permite accesul pe esplanada Templului. Întreaga Palestină este alipită apoi Egiptului de armatele mameluce, după ce au alungat pe ultimii cruciaţ i (1291). Ca urmare a cuceririi Orientului Apropiat de către Otomani (1517), Ierusalimul revine turcilor. Sultanul Soliman Magnificul reconstruieşte zidurile Oraşului Sfânt, care se mai păstrează şi în prezent, şi restaurează Domul Stâncii. La capătul mandatului britanic început în 1917, odată cu destrămarea Imperiului Otoman, o jumătate a Ierusalimului revine noului stat al Israelului (1948), iar cealaltă jumătate Transiordaniei, devenită Iordania în 1950. Unificarea „definitivă“ a Ierusalimului, după victoria sa asupra armatelor statelor arabe coalizate n-a fost niciodată recunoscută de comunitatea internaţională şi cu atât mai puţin de arabi, de palestinieni mai ales, care doresc să facă din Ierusalimul de Est capitala viitorului lor stat.

Ierusalimul de Est o nouă Gaza sau o nouă capitală?

Mulţi consideră că este posibil ca Ierusalimul să devină o nouă Gaza, în condiţile în care guvernul israelian se află în plin program de extindere a politicii de colonizare cu populaţie evreiască, în cartierele musulmane şi creştine din Ierusalimul de Est (Oraşul Vechi), revendicat totodată de evrei, musulmani, creştini şi armeni. Acţiunea este privită de populaţia palestiniană ca o veritabilă ameninţare de război. În acest context, recentul discurs al preşedintelui francez Nicolas Sarkozy în parlamentul israelian prin care cerea Israelului să îngheţe activităţile de ocupare din Cisiordania şi să admită Ierusalimul de Est drept posibilă viitoare capitală a statului independent Palestina, constituie un progres major în poziţia adoptată de una din principalele reprezentante ale UE. Un posibil moment semnificativ pentru cristalizarea unei entităţ i statale independente în jurul Ierusalimului de Est ar putea fi reprezentat de vizita premierului britanic Gordon Brown în Israel. Opinia publică aşteaptă să se realizeze o schimbare de atitudine din partea executivului britanic în problema palestiniană, până acum raliată S.U.A şi favorabilă Israelului. Acest posibil scenariu ar fi de dorit, şi datorită percepţiei negative privind rolul jucat de Marea Britanie în „Naqba“ („Tragedia“ înfiinţarea statului Israel, potrivit percepţiei arabe), de acum 60 de ani. Lumea arabă comemorează evenimentul în fiecare an, la 15 mai. Şi nu e de mirare, pentru că aşa a fost posibilă implantarea masivă a populaţ iei evreieşti în Palestina şi proclmarea statului Israel în mijlocul unei populaţii musulmane compacte. Dacă Uniunea Europeană doreşte stabilizarea situaţiei în Orientul Apropiat, trebuie să ia în calcul în primul rând faptul că Autoritatea Palestiniană nu va semna nici o înţelegere cu Israelul fără recuperarea Ierusalimului de Est. Situaţia sa actuală nu mai suportă amânare, căci Ierusalimul de Est, cu cele două identităţi ale sale, islamică şi creştină, este pe cale să fie înglobat în proiectele integratoare ale statului evreu, de afirmare a unicităţii evreieşti a Ierusalimului.

CONSTRUIREA PRIMEI CENTRALE NUCLEARE, AMENINŢATĂ DE PACTUL S.U.A.IRAK

martie 2009


La nivelul administraţiei centrale, Siria pare hotărâtă să meargă până la capăt cu construirea primei sale centrale nucleare. Nevoia vine din teama exprimată în repetate rânduri că, din cauza diminuării resurselor proprii de petrol, ţara ar putea deveni, foarte curând, importator de energie.

Cea mai vehementă opoziţie a proiectului vine din partea Statelor Unite ale Americii, care afirmă că Siria, de fapt, urmăreşte un program nuclear de înarmare. Din acest motiv, mulţi dintre analiştii sirieni se opun proiectului nuclear şi promovează alte metode de obţinere a energiei. De o parte, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a aprobat cererea Siriei pentru studiul de fezabilitate al centralei. De cealaltă parte, faptul că S.U.A şi Irak au semnat, recent, un pact cu implicaţii militare înseamnă pentru unii analişti că vor urma atacuri armate ale S.U.A, camuflate sub pretextul apărării zonei, dacă se va insista în realizarea programului nuclear. UN STUDIU APROBAT PRIMUL PAS Pe 26 noiembrie 2008, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) a aprobat o cerere a Siriei de a efectua, pe o perioadă de trei ani, un studiu de fezabilitate, în valoare de 350.000 de dolari, pentru realizarea unei centrale nucleare. Decizia AIEA a fost luată în ciuda unei opoziţii vocale a Statelor Unite şi a altor ţări occidentale, care au considerat nepotrivit un ajutor pentru ţara bănuită că urmăreşte un program secret de înarmare nucleară şi care ajută insurgenţii irakieni. „Este extrem de nepotrivit ca AIEA să dezvăluie informaţii importante din acest domeniu unei ţări care s-ar putea să aibă deja un program nuclear propriu, de exemplu, în zonele unde nu au permis pătrunderea inspectorilor“, au spus atunci diplomaţii americani. Răspunsul AIEA a fost că planurile şi acţiunile Siriei în acest domeniu sunt şi vor rămâne atent supravegheate. Chiar dacă multe publicaţii, printre care Damasc Post sau Syria Nobles au considerat măsura ca o înfrângere a criticilor Siriei din SUA, poziţiile analiştilor sunt împărţite. „Ţările arabe mai bogate, cu economii mai prospere şi care au inclusiv legături cu Occidentul, nu au o astfel de tehnologie. De aceea nu cred ca Siria are nevoie de energie atomică astăzi, mai ales acum când ne aflăm puşi sub investigaţii cu acuzaţii că susţinem grupări extremiste“, a fost reacţia unui analist politic din Damasc, care a preferat să rămână anonim. Mai mult, el a spus că suportul AIEA poate camufla intenţia comunităţii internaţionale de a exercita presiuni asupra Siriei. „Astfel s-ar putea încerca influenţarea Siriei să-şi modifice comportamentul şi aliaţii.“ Cu toate acestea, Comisia Siriană pentru Energie Nucleară (CSEN) anunţase, cu câţiva ani în urmă că, până în 2018, nevoia dezvoltării energiei nucleare se va transforma întro necesitate. „De ceva vreme ne gândeam la această posibilitate şi mi se pare îndreptăţit pentru sirieni să caute metode pentru a îmbunătăţi viitorul economiei naţionale. Dacă în următorii zece ani nu se descoperă noi câmpuri petrolifere, necesităţile vor depăşi capacitatea de producţie. Ca exemplu, dacă în 1996, producţia zilnică atingea 600.000 de barili, astă zi a scăzut la 380.000“, spune un reprezentant al CSEN.

CENTRALĂ NUCLEARĂ, EGAL BOMBE AMERICANE

Teama de a nu fi atacaţ i de americani i-a făcut pe mulţi să considere exploatarea altor metode de producere a energiei. „Avem soare puternic în cea mai mare perioadă a anului, avem energie eoliană iar producţia de gaze depăşeşte 22 de milioane de metri cubi zilnic şi se află în creştere. Deci avem şi alte posibilităţi, mai ales când ştim că Irakul rămâne o bază americană“, spune analistul economic Manbij al-Qusan. Pactul SUA-Irak a fost criticat în mod deschis de preşedintele sirian Bashar al-Assad, cu ocazia unui discurs din luna noiembrie 2008. „Astfel Irakul devine o rampă de lansare pentru atacuri împotriva vecinilor pe care ar trebui să-i ajute“, a spus al-Assad. Chiar dacă înţelegerea prevede părăsirea Irakului de către trupele americane până la sfârşitul lui 2011, documentul stabileşte o largă colaborare, pe termen lung, între cele două semnatare. Una din clauzele de care sirienii se tem stipulează că „în cazul orcărui tip de ameninţare internă sau externă, S.U.A. vor lua măsurile necesare, fie ele diplomatice, economice sau de natură militară“. „Acest principiu de apărare este unul foarte permisiv. El acordă americanilor posibilitatea să transforme Irakul într-o bază de unde pot ataca întreaga zonă şi mai ales Siria după cum crede de cuviinţă, sub pretextul dreptului la apărare“, este părerea lui Fadhil alRubai, scriitor şi analist politic irakian. Chiar dacă nu a existat, până acum, un conflict deschis între S.U.A şi Siria, în septembrie 2008, aviaţia americană a bombardat un sat sirian de pe graniţa cu Irakul. Conform administraţiei din Damasc, atacul s-a soldat cu moartea a opt civili. Motivaţia americană a fost că urmăreau un personaj cheie din Al-Qaeda, care se ocupa cu introducerea insurgenţilor în Irak. „Este clar că prezenţa americană în Irak, fie că este una permanentă sau temporară, ameninţă securitatea Siriei“, a spus vicepreş edintele ţării, Farouq al-Shara. Cu exemplele istoriei la îndemână, teama sirienilor de a fi atacaţi este perfect întemeiată. Ei speră doar că îşi vor putea purta de grijă şi că vor avea comunitatea internaţională de partea lor pentru a-i putea tempera pe americani.

MĂRTURIA UNEI ROMÂNCE. DIN ROMÂNIA ÎN GAZA ŞI ÎNAPOI

martie 2009

S-a întors în România să ia viaţa de la zero. Craioveanca Alina Tamboura, profesoară de muzică, a reuşit să vină împreună cu soţul ei şi cu cei trei copii în România, după mai bine de 13 ani în care a locuit în Gaza.

În plin război, au reuşit sa fie evacuaţi, în condiţii de urgenţă, cu ajutorul Crucii Roşii şi a Ambasadei României de la Tel Aviv. Alina Tamboura îşi doreşte un nou început în România.

În urmă cu 18 ani, Alina s-a îndrăgostit de un tânăr palestinian, student la facultatea de medicină.

IUBIRE FĂRĂ FRONTIERE

Cei doi s-au căsătorit şi, după ce el şi-a terminat studiile, şi-a luat soţia şi au plecat împreună în Palestina. El lucra ca medic militar, iar ea era profesoară de muzică la un teatru pentru copii, unde a profesat timp de opt ani. Apoi, Alina a ajuns în orchestra televiziunii palestiniene. Alina şi soţul ei au muncit din greu şi au reuşit să-şi facă un rost în viaţă. Împreună au trei copii: un băiat şi două fete.

„Tot timpul în Gaza era o situaţ ie de conflict, cu mici pauze de liniş te“, îşi aminteşte Alina. Oamenii se confruntau tot timpul cu numeroase lipsuri. Electricitatea se întrerupea de mai multe ori pe zi, nu exista gaz, iar populaţia rămânea fără benzină. Cei care doreau să meargă cu maşinile ajungeau să folosească ulei de gătit, în locul combustibililor, iar mirosul era îngrozitor.

Mai mult, şomajul era ridicat, iar blocada instituită la graniţa cu Israelul oprea orice import de materiale de construcţii sau alimente.

După începerea atacurilor israeliene, viaţa a devenit un coş- mar în Gaza. Erau lovite case, şcoli, spitale, facultăţi“, spune Alina Tamboura.

Orice persoană care mergea pe stradă era considerată ţintă în Gaza. Oamenii stăteau în case fără electricitate, căldură, linii telefonice, apă şi măncare, iar dacă îndrăzneau să iasă pe stradă, erau imediat atacaţi. Peste tot era plin de răniţi. „Mergeam zile în şir cu lanterna prin casă, pentru că nu aveam electricitate“, îşi aminteşte Alina.

Ajutoarele umanitare care ajungeau în Gaza erau puţine şi nu făceau faţă, mai ales că populaţia nu mai avea ce mînca de zile bune. Toate ajutoarele erau lăsate undeva la periferie, unde era imposibil de ajuns.

„VIAŢA MEA ESTE ÎN ROMÂNIA, LA FEL CA ŞI VIITORUL COPIIILOR MEI“

Războiul a distrus multe familii şi vieţi. Speranţele oamenilor s-au năruit una câte una. Alina a simţit că singura ei şansă este să fugă pentru a-şi salva copiii şi pentru a scăpa din infern. Pentru ea şi familia ei, a fost o adevărată aventură să ajungă acasă, în România. Au reuşit, în cele din urmă, să se alăture unui convoi de refugiaţi.

Drumul lor a fost unul al groazei, presărat cu lacrimi. Moartea îi pândea după fiecare colţ. Se temeau pentru vieţile copiilor lor şi nu-şi doreau decât să-i ştie în siguranţă.

Alina povesteşte că soţul şi unul dintre copii au plecat pe fugă, doar cu hainele de pe ei.

„Ambasada României ne-a condus până la graniţa cu Iordania, ne-a îmbarcat într-un autobuz care făcea legătura cu graniţa Iordaniei.

Acolo, ne-au aşteptat cei de la ambasada României din Iordania, care au fost foarte amabili. Ne-au dat să mâncăm pentru că eram flă- mânzi nu numai după drum, ci după zile întregi de nemâncare şi au încercat să ne înveselească“, îşi aminteşte Alina Tamboura. Numai că, înainte de a fi îmbarcaţ i spre România, li s-a spus că vor trebui să-şi plătească biletele de avion, moment „şocant“ pentru cei 20 de români şi palestinieni care urmau să ajungă la Bucureşti.

Femeia povesteşte că oficialii români din Iordania le-au spus că, dacă nu au banii, aproximativ 1.800 de dolari, pe care familia Tamboura ar fi trebuit să-i achite, nu este nicio problemă, pentru că-i pot plăti când ajung acasă. După ce au ajuns în România, Alina şi familia ei au simţit solidaritatea şi bunătatea românilor.

Vecinii şi prietenii le-au sărit în ajutor. Chiar primarul Craiovei, Antonie Solomon, şi-a manifestat dorinţa de a o cunoaşte şi de a o ajuta. „Viaţa mea este în România, la fel ca şi viitorul copiiilor mei“, susţine Alina.

Ea este una dintre puţinele românce căsătorite cu palestinieni care au avut norocul să se poată întoarce în ţară. În Fâşia Gaza au rămas multe românce blocate, care aşteaptă să poată pleca, explică Alina. Însă, din cauza lipsei actelor sau a banilor de drum, întoarcerea acasă e doar un vis îndepă rtat. Multe dintre aceste femei nu mai au unde să revină nu mai au familii, case. Altele nu mai au curajul să înceapă viaţa de la capăt.

Războiul din Gaza, pe scurt

La sfârşitul anului trecut, Israelul a început să declanşeze bombardamente asupra Fâşiei Gaza, regiune aflată sub controlul organizaţiei teroriste Hamas de mai bine de un an.

Motivul invaziei invocat de Guvernul de la Tel Aviv este dorinţa de a stopa atacurile grupării Hamas. Atacul Israelului reprezintă cea mai mare desfăşurare de forţe din 2005, când premierul israelian Ariel Sharon a ordonat coloniştilor israelieni să se retragă din regiune. Gaza este o fâşie de 45 de kilometri lungime, cu o suprafaţă de 360 de kilometri pătraţi. Aproximativ o mie de cetăţeni români trăiesc în Fâşia Gaza.

„Isratina“ lui Gaddafi rezolvă conflictul perpetuu israeliano palestinian

martie 2009

„O pace justă şi durabilă între Israel şi palestinieni este posibilă, dar rezidă în istoria popoarelor de pe acest pământ şi nu în retorica folosită pentru divizare şi în soluţia cu două state“, scrie liderul libian Muammar Gaddafi, într-un editorial publicat de New York Times. Iar soluţia pentru conflictul din Orientul Mijlociu este înfiinţarea unui stat unic israeliano-palestinian pe care îl numeşte „Isratina“.

Această soluţie ar ajuta la încheierea unui „război perpetuu“, scrie colonelul Gaddafi. După violenţ ele recente din Fâşia Gaza, liderul libian constată că „indiferent unde te-ai uita, în discursul şi diplomaţ ia disperării nu există mijloace reale pentru a merge înainte“.

„Acest pământ a fost locuit de popoare diferite, cu reguli transmise între triburi, naţiuni şi grupuri etnice, a traversat nenumărate războaie şi valuri de imigranţi veniţi de peste tot. De aceea este atât de complicat când membrii unei părţi sau a celeilalte revendică dreptul asupra acestui pământ“, scrie Gaddafi.

ÎN CĂUTAREA ISTORIEI PIERDUTE

martie 2009

Dezbaterea privind întoarcerea Rusiei ca forţă de influenţă în Orientul Mijlociu a redevenit actuală odată cu războiul din Georgia şi susţinerea masivă şi ostentativă a operaţiunii ruseşti de către preşedintele sirian Bachar al-Assad.

Mai Yamani, cercetătoare la Royal Institute for International Affairs din Londra, a publicat în The Guardian o analiză în care consideră că „fostul protector al ţărilor arabe din timpul Războiului Rece s-a întors“.

Principalele argumente care stau la baza acestei concluzii sunt de necontestat: niciodată nu a fost întreruptă aprovizionarea cu arme de către Rusia a ţărilor arabe şi susţinerea călduroasă acordată de islamişti unei întăriri a rolului forţelor ruseşti, pentru a contrabalansa prezenţa americană, chiar cu riscul de a uita reprimarea brutală a cecenilor musulmani de către ruşi în anii ’90.

Yamani sesizează o inversare a situaţiei din anii ’50, când Statele Unite încurajau Islamul, ca opoziţie la comunism. Poarta de intrare în Orientul Mijlociu trece prin Iran, în opinia autoarei. „Rusia vede relaţia sa cu Iranul drept un mijloc de a-şi utiliza influenţa diplomatică asupra întregului Orient Mijlociu, unde Statele Unite au încercat, cu succes chiar, să marginalizeze Kremlinul după sfârşitul Războiului Rece“, consideră ea.

Şi totuşi, există şi elemente care aruncă dubii asupra pertinenţ ei intereselor ruseşti pe termen lung: un Iran nuclear la por- ţile Moscovei nu prezintă un mare avantaj, iar radicalizarea musulmanilor din regiune nu poate să nu se repercuteze asupra populaţ iei musulmane din Rusia, în continuă creştere. Ruşii nu au lipsit niciodată din peisajul istoriei postbelice a Orientului Mijlociu. În octombrie 1956, când armatele Franţei şi Marii Britanii au început operaţiunile militare în Egipt, pentru a-l pedepsi pe Gamal Abdul- Nasser pentru naţionalizarea Canalului Suez, primul lider mondial care s-a dus la Kremlin a fost preşedintele sirian Shukri al-Quwatli. El a pledat pe lângă Nikita Hruşciov să trimită în zonă „celebra Armată Roşie, care l-a învins pe Hitler“.

IRAN, IRAK, AFGANISTAN – PRINCIPALELE ŢINTE

După aproape 20 de ani de la destrămarea URSS, influenţa Moscovei revine în regiune. Foşti vecini frontalieri ai URSS şi actuale state limitrofe Asiei Centrale şi Caucazului, zone tampon ale Rusiei, Iranul, Irakul şi Afganistanul sunt principalele ţinte ale politicii Kremlinului în Orientul Mijlociu. În virtutea proximităţ ii cu regiunea caucaziană, diplomaţ ia rusă menţine în Irak o prezenţă importantă dar dificilă.

Cu Iranul, relaţiile s-au intensificat odată cu instalarea la putere a lui Vladimir Putin, iar în prezent Rusia este primul exportator de arme convenţionale în această ţară. Cooperarea nucleară a Moscovei cu Teheranul, prin construcţia de către ruşi a centralei de la Bushehr, ilustrează interesele economice ruseşti pe o piaţă iraniană lucrativă şi pros- peră. Însă dincolo de interesele economice, Rusia şi Iranul împărtă- şesc viziuni şi obiective comune în chestiuni cum ar fi lupta împotriva unei extinderi a islamismului de origine sunită, cooperarea pentru stabilitate în Afganistan şi cooperarea energetică în triunghiul Moscova Teheran New Delhi. La nivel global, cele două guverne se asociază în demersul de a menţine un sistem multipolar, limitând hegemonia americană.

Pe de altă parte, mai multe puncte fierbinţi alimentează reţinerea Teheranului şi riscă să genereze fricţiuni diplomatice între cele două state: sistemul rusesc de alianţ e militare cu fostele state sovietice din jurul Mării Caspice, reapropierea de Israel şi interesele ruseşti în Irak, care contravin într-o oarecare măsură celor ale iranienilor.

Din Irak, Moscova încearcă să obţină rambursarea datoriei Bagdadului, estimată la opt miliarde de dolari, acumulată în perioada sovietică prin livrarea de armament.

Înainte de războiul declanşat de administraţia americană, diploma- ţia rusă în Irak se confrunta cu o mare dilemă. Pe de o parte, Rusia intervenea la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru a obţine reducerea, dacă nu suspendarea sau eliminarea sancţiunilor internaţionale asupra Irakului, sancţiuni care o împiedicau să acceadă la piaţa petrolieră irakiană şi, deci, să-şi poată recupera datoriile.

Pe de altă parte, din 2001, Rusia se angajase într-o nouă alianţă cu Statele Unite, bazată pe lupta împotriva terorismului, în cadrul căreia era dificil să conteste un aliat american hotărât să pornească războiul cu Saddam Hussein. Cum refuzul Moscovei de a se lansa în această aventură militară nu a împiedicat Washingtonul s-o întreprindă, Rusia încearcă în prezent să-şi recupereze interesele petroliere în principal contracte de explorare a subsolului irakian încheiate de LukOil şi rambursarea datoriei irakiene într-un context caracterizat de haos. După mai multe decenii, în Afganistan, condiţiile au devenit profitabile Rusiei. Ruşii s-au plâns frecvent că în Afganistan sunt antrenaţi combatanţi ceceni, susţinuţi de Al Qaida. Ba chiar, cu câteva luni înainte de evenimentele de la 11 septembrie 2001, avuseseră intenţia de a bombarda Afganistanul, pentru a tăia ajutorul financiar primit de la talibani de islamiştii din Tadjikistan, Uzbekistan şi Cecenia. Vladimir Putin intenţiona ca în acest fel să se debaraseze de mişcarea islamistă, pentru a evita propagarea sa în întreaga Asie Centrală şi chiar în interiorul frontierelor ruseşti.

Apoi, ruşii au fost mulţumiţi că leau uşurat americanii demersul, prin intervenţia militară în Afganistan. Pe de altă parte, prin reconstrucţia ţării, Moscova poate să spere la numeroase contracte şi să-şi regă- sească influenţa pierdută.

RUSIA VREA RECUPERAREA ORIENTULUI MIJLOCIU

martie 2009

Spre deosebire de statele occidentale, cel de-al patrulea actor important în Orientul Mijlociu, Rusia, care este şi membru al Cvartetului pentru această regiune, alături de SUA, UE şi ONU, are relaţii atât cu preşedintele moderat Mahmud Abbas şi cu statul Israel, cât şi cu gruparea Hamas care deţine de facto controlul în Gaza.

Având în vedere interesele sale în această regiune, interese care urmăresc refacerea poziţiei de influenţă pe care a deţinut-o în timpul fostei URSS, Moscova s-a implicat activ în recentul război din Gaza.

Fapt semnificativ în acest sens, emisarul special pentru Orientul Mijlociu al preşedintelui Medveedev, Aleksandr Saltanov, s-a întâlnit, încă din primele zile ale conflictului, la Damasc, cu conducerea mişcării integriste palestiniene.

„Scopul diplomaţiei ruse, care foloseşte activ contactele pentru soluţionarea crizei din Orientul Apropiat, este încetarea vărsării de sânge pe o perioadă de timp cât mai lungă“ aşa a caracterizat purtătorul de cuvânt al MAE rus, Andrei Nesterenko, eforturile Rusiei axate pe soluţionarea crizei din Fâşia Gaza. Pe de altă parte, Rusia a făcut demersuri insistente pe lângă Israel pentru încheierea unui armistiţ iu şi deschiderea unui culoar pentru evacuare civililor şi pentru a se asigura transportul încărcăturilor de primă necesitate.

Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, i-a cerut imediat după declanşarea ostilităţilor omologului său israelian Tzipi Livni să oprească urgent operaţiunile din Fâşia Gaza. „Poziţia Rusiei este clară.

Este necesară oprirea urgentă a operaţiunilor militare din Fâşia Gaza, soldate deja cu numeroase victime în rândul palestinienilor. Am subliniat necesitatea unui armistiţiu, ce ar garanta siguranţa populaţiei din sudul Israelului“, se preciza întrun comunicat al Ministerului de Externe rus pe marginea acestei discuţ ii telefonice.

ISRAELUL A CERUT MOSCOVEI SĂ AIBĂ GRIJĂ CU LIVRĂRILE DE ARMAMENT

În plin război, Israelul a cerut oficial Rusiei să ţină cont de interesele sale în livrarea de armament către Orientul Mijlociu. „Livrările de armament periculos inamicilor noştri nu va servi intereselor de pace şi ar putea ajuta, de exemplu, Iranul să şteargă Israelul de pe faţa pământului. Astfel că ne aşteptăm ca Rusia să dea dovadă de responsabilitate în această problemă.

Ştim că trebuie să respectăm interesele Rusiei. În schimb ne aş- teptăm ca şi Rusia să respecte interesele noastre, dorinţa ţării noastre de a trăi în pace“, declara Amos Gilad, oficial în cadrul Ministerului israelian al Apărării într-un interviu acordat pe tema livrărilor de rachete sol-aer cu rază medie de acţiune, de tip S-300. Interesele Rusiei în Orientul Mijlociu sunt vechi, dar ele au cunoscut o amplificare după ce NATO a avansat întro zonă care, până nu demult, se afla în zona de influenţă a Moscovei.

Perspectiva extinderii NATO spre Est a redeşteptat interesul Rusiei faţă de Orientul Mijlociu, ducând la implicarea sa crescândă în aceste regiuni. Livrările de arme şi tehnologie militară au constituit şi constituie principalul mijloc de promovare a intereselor politice şi strategice ruse în zonă. Reacţiile Israelului şi ale aliatului său principal, Statele Unite ale Americii, nu au întârziat să apară, mai ales că Rusia s-a arătat, în ultimii ani, impasibilă la aceste proteste.

RUSIA ÎŞI FACE BAZE MILITARE ÎN LIBIA, SIRIA ŞI YEMEN

Rusia a decis să înfiinţeze în următorii ani noi baze militare navale în Siria, Libia şi Yemen. Un responsabil militar de la Moscova a declarat la mijlocul lunii ianuarie că este dificil de apreciat durata exactă a acestui proces, dar că acesta va fi finalizat cu siguranţă în câţiva ani. Decizia politică în acest sens a fost deja luată, a adăugat liderul militar rus.

RUSIA, PRINCIPALUL FURNIZOR DE ARMAMENT ÎN REGIUNE

Acţiunile Moscovei care au atras astfel de reacţii au fost: negocierile cu Iranul, demarate în februarie 2006, al căror obiectiv este ajungerea la un acord în privinţa problemei îmbogăţirii uraniului, astfel sprijinindu-se ambiţ iile nucleare ale Republicii Islamice Iran; invitarea la Moscova de către preşedintele Putin, în martie 2006, a unei delegaţii Hamas, în condiţiile în care Washingtonul şi statele europene refuzau orice contact cu această grupare, până ce nu recunoş tea statul Israel şi se dezarma total şi, nu în ultimul rând, vânzarea de armament Siriei. De exemplu, Rusia a exportat numai în anul 2000 armament în valoare de aproximativ patru miliarde dolari, un record pentru ea dacă avem în vedere că din vânzările de armament au fost obţinute 2,5 miliarde dolari în 1998 şi 3,5 miliarde în 1999. Toate acestea sunt cifre oficiale, dar analiştii estimează că sumele sunt de trei-patru ori mai mari. În cadrul acestei politici externe de recuperare a influenţelor globale, Rusia a decis reluarea vânzărilor de arme în Iran, în ciuda opoziţiei manifestate de Washington.

Mai mult, Rusia a decis recent să acorde gratuit Libanului 10 avioane de luptă într- o mutare ce se speră că va ridica nivelul cooperă rii militare.

Avioanele MIG29 sunt la mâna a doua, dar reparate şi modernizate la standarde de export, după cum declara şeful serviciului militar de cooperare, Mihail Dmitriev. Preţul mediu pentru un MIG-29 de export este de 30 milioane de dolari. Acesta se pare că este doar un prim pas pentru o colaborare pe scară mai largă în domeniul militar între cele două ţări. Pe de altă parte, Libanul a anunţat că va stabili contacte cu teritoriile separatiste georgiene Osetia de Sud şi Abhazia.

Problema recunoaş terii independenţei celor două regiuni propuse, recunoscute în prezent doar de Rusia şi Nicaragua, urmează să fie examinata de cele mai înalte instanţe libaneze, a declarat liderul principalului bloc al majoritatii parlamentare din Liban, acesta afirmând că situaţia Libanului este similară cu cea a Osetiei de Sud. Pe lângă livrarea de avioane, Libanul este interesat să achiziţionize din Rusia tancuri şi echipamente de artilerie.

Rusia este deja principalul furnizor pentru ţara vecină Siria, o ţară cu care Liban are, din când în când, conflicte militare la frontieră.