Conflictul armat israeliano-palestinian din Fâşia Gaza, pornit intempestiv la sfârşitul anului 2008 de armata statului evreu are, pe lângă componenta sa etnico-teritorială, cea mai vizibilă, un alt element major.

Este vorba despre problema statutului oraşului Ierusalim, centrul unor dispute milenare între exponenţ ii celor trei mari religii născute în Orientul Apropiat: Iudaismul, Creştinismul şi Islamul. IERUSALIMUL EVREIESC Cunoscut în primul rând cu denumirea ebraică de „Ieruşalaim“, oraşul situat pe lanţul muntos al Iudeii este centul geografiei sfinte a iudaismului. Se pare că Ierusalimul îşi datorează numele zeului vest-semitic „Shulmanu“ sau „Shalim“. Oraşul apare în Geneză cu denumirea de Shalem şi în acord cu tradiţia biblică ar fi fost întemeiat de profetul Abraham (Avraam). Intră definitiv în istoria evreiască în secolul al X lea î.Hr, când regele David preia controlul său de la iebuseeni, făcându-l capitală politică şi religioasă a regatului. Fiul şi urmaşul său Solomon porunceşte să fie construit Templul, casa („bait“) lui Dumnezeu, sanctuarul central al cultului evreiesc. Potrivit tradiţiei iudaice, Ierusalimul este oraşul pe care Dumnezeu l-a ales „pentru petrecerea numelui său acolo“, fiind singurul loc unde evreii din Diaspora şi Ţara Sfântă vin în pelerinaj, pentru sărbătorile de Paşte, şavuot şi Sucot. După ce Templul a fost distrus (de două ori, în anii 587 î.Hr şi 70 d.Hr), iar oraşul jefuit, grija pentru Ierusalim i-a însoţit permanent pe exilaţi pe drumul pribegiei lor în toate colţurile lumii, căci conform angajamentului din Psalmi, „ei nu-l pot uita“. Au fost stabilite patru posturi anuale pentru comemorarea momentelor tragice ale istoriei lui, iar credincioşii îşi fac zilnic rugăciunile ritualice întorşi spre el, în aşteptarea reconstruirii lui şi a restaurării dinastiei regelui David. De altfel, Ierusalimul continuă să-i atragă şi în prezent pe pelerinii de religie iudaică: oamenii vin încă aici să-şi petreacă ultimele zile, pentru a fi înmormântaţi şi pentru a aştepta, cât mai aproape de locul evenimentului, învierea morţilor. Centru al istoriei evreieşti, loc sfânt prin excelenţă, Ierusalimul este în tradiţia evreiască şi centrul întregii deveniri umane: din el ies Legea şi cuvântul lui Dumnezeu şi în el, oraşul ideal, la sfârşitul timpurilor se vor aduna toate popoarele. După părerea unora, însuşi Adam a fost creat pornindu-se de la amplasarea Templului. După dispariţia definitivă a autonomiei politice evreieşti, Ierusalimul, ca şi Ţara Sfântă, a avut numeroş i stăpâni: romani, bizantini (începând din 324), arabi (începâ nd din 638), cruciaţi (1099-1187 şi 1229-1244), mameluci (din 1269), otomani (1517-1917) şi britanici (1917-1948). Devenit capitală a statului Israel, după proclamarea acestuia în 1948, oraşul a rămas despărţit în două până la războiul de şase zile (1967), partea lui estică, îndeosebi Oraşul Vechi, cu muntele Templului şi cu zidul, numit „al Plângerilor“, aflându-se atunci sub suveranitate iordaniană. La 7 iunie 1967 (5727 Ierusalimul de Est o nouă Gaza sau o nouă capitală? de la Facerea Lumii, potrivit calendarului evreiesc), armata israeliană a reunificat Ierusalimul, iar această dată a devenit cea a unei sărbători religioase şi naţionale oficiale („Ziua Ierusalimului“). IERUSALIMUL MUSULMAN ŞI „INGERINŢELE“ CREŞTINE Numit în limba arabă „Bayt al Maqdis“ („locuinţa sfinţeniei“) şi în epoca modernă Al Quds („Oraşul Sfânt“), Ierusalimul a fost considerat foarte puţin după capitularea sa în faţa armatelor musulmane (638), ca al treilea oraş sfânt al Islamului, după Mecca şi Medina. Pornind de pe esplanada Templului lui Solomon (devenit un loc al cultului musulman), Muhammad, întemeietorul religiei islamice şi-a înfăptuit, potivit tradiţiei, Călătoria nocturnă spre cele şapte ceruri (Mir’aj) sau „Înălţarea“, călare pe iapa sa înaripată, Buraq. Aici, musulmanii au ridicat curând Domul Stâncii (691) şi moscheea Al Aqsa („cea mai îndepărtată“), în secolele VI-IX. În ciuda stăpânirii musulmane, locurile sfinte ale creştinătăţii au fost păstrate şi creştinii şi-au continuat, în virtutea statutului lor de tributari, practicarea liberă a propriei religii. Abia în anul 1009, dintr-un motiv neclar, califul Al Hakim a pus să fie distrus Sfântul Mormânt al lui Isus, numit în arabă Biserica Învierii („kanisat al Kiyama“) care a fost curând reconstruit prin îngrijirea împăratului bizantin Roman al IIIlea, în urma unui tratat încheiat cu califul musulman. În timpul primei cruciade, în 1099, oraşul devine pentru un timp capitala Regatului Latin al Ierusalimului (1099-1291), fiind apoi cucerit de la cruciaţi de sultanul Saladin, în 1187, devenit un erou mitic al panteonului musulman. Acesta a restaurat moscheea Al Aqsa şi a construit mai multe şcoli superioare (madrasale), vestite în întreaga lume islamică. După o scurtă revenire de 15 ani în mâinile creştinilor, datorită politicii de „destindere“ dorită de sultanul Al Kamil, Ierusalimul fiind cedat împăratului german Frederic al II-lea de Hohenstaufen, reprezentanţii dinastiei ayyubide siriene readuc Ierusalimul sub flamura Islamului. Acest „gest“ al sultanului musulman mai mult a dăunat Islamului şi papalităţii, căci evreii şi musulmanii nu mai au dreptul să intre în oraş, dar ultimilor li se permite accesul pe esplanada Templului. Întreaga Palestină este alipită apoi Egiptului de armatele mameluce, după ce au alungat pe ultimii cruciaţ i (1291). Ca urmare a cuceririi Orientului Apropiat de către Otomani (1517), Ierusalimul revine turcilor. Sultanul Soliman Magnificul reconstruieşte zidurile Oraşului Sfânt, care se mai păstrează şi în prezent, şi restaurează Domul Stâncii. La capătul mandatului britanic început în 1917, odată cu destrămarea Imperiului Otoman, o jumătate a Ierusalimului revine noului stat al Israelului (1948), iar cealaltă jumătate Transiordaniei, devenită Iordania în 1950. Unificarea „definitivă“ a Ierusalimului, după victoria sa asupra armatelor statelor arabe coalizate n-a fost niciodată recunoscută de comunitatea internaţională şi cu atât mai puţin de arabi, de palestinieni mai ales, care doresc să facă din Ierusalimul de Est capitala viitorului lor stat.

Ierusalimul de Est o nouă Gaza sau o nouă capitală?

Mulţi consideră că este posibil ca Ierusalimul să devină o nouă Gaza, în condiţile în care guvernul israelian se află în plin program de extindere a politicii de colonizare cu populaţie evreiască, în cartierele musulmane şi creştine din Ierusalimul de Est (Oraşul Vechi), revendicat totodată de evrei, musulmani, creştini şi armeni. Acţiunea este privită de populaţia palestiniană ca o veritabilă ameninţare de război. În acest context, recentul discurs al preşedintelui francez Nicolas Sarkozy în parlamentul israelian prin care cerea Israelului să îngheţe activităţile de ocupare din Cisiordania şi să admită Ierusalimul de Est drept posibilă viitoare capitală a statului independent Palestina, constituie un progres major în poziţia adoptată de una din principalele reprezentante ale UE. Un posibil moment semnificativ pentru cristalizarea unei entităţ i statale independente în jurul Ierusalimului de Est ar putea fi reprezentat de vizita premierului britanic Gordon Brown în Israel. Opinia publică aşteaptă să se realizeze o schimbare de atitudine din partea executivului britanic în problema palestiniană, până acum raliată S.U.A şi favorabilă Israelului. Acest posibil scenariu ar fi de dorit, şi datorită percepţiei negative privind rolul jucat de Marea Britanie în „Naqba“ („Tragedia“ înfiinţarea statului Israel, potrivit percepţiei arabe), de acum 60 de ani. Lumea arabă comemorează evenimentul în fiecare an, la 15 mai. Şi nu e de mirare, pentru că aşa a fost posibilă implantarea masivă a populaţ iei evreieşti în Palestina şi proclmarea statului Israel în mijlocul unei populaţii musulmane compacte. Dacă Uniunea Europeană doreşte stabilizarea situaţiei în Orientul Apropiat, trebuie să ia în calcul în primul rând faptul că Autoritatea Palestiniană nu va semna nici o înţelegere cu Israelul fără recuperarea Ierusalimului de Est. Situaţia sa actuală nu mai suportă amânare, căci Ierusalimul de Est, cu cele două identităţi ale sale, islamică şi creştină, este pe cale să fie înglobat în proiectele integratoare ale statului evreu, de afirmare a unicităţii evreieşti a Ierusalimului.

La nivelul administraţiei centrale, Siria pare hotărâtă să meargă până la capăt cu construirea primei sale centrale nucleare. Nevoia vine din teama exprimată în repetate rânduri că, din cauza diminuării resurselor proprii de petrol, ţara ar putea deveni, foarte curând, importator de energie.

Cea mai vehementă opoziţie a proiectului vine din partea Statelor Unite ale Americii, care afirmă că Siria, de fapt, urmăreşte un program nuclear de înarmare. Din acest motiv, mulţi dintre analiştii sirieni se opun proiectului nuclear şi promovează alte metode de obţinere a energiei. De o parte, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a aprobat cererea Siriei pentru studiul de fezabilitate al centralei. De cealaltă parte, faptul că S.U.A şi Irak au semnat, recent, un pact cu implicaţii militare înseamnă pentru unii analişti că vor urma atacuri armate ale S.U.A, camuflate sub pretextul apărării zonei, dacă se va insista în realizarea programului nuclear. UN STUDIU APROBAT PRIMUL PAS Pe 26 noiembrie 2008, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) a aprobat o cerere a Siriei de a efectua, pe o perioadă de trei ani, un studiu de fezabilitate, în valoare de 350.000 de dolari, pentru realizarea unei centrale nucleare. Decizia AIEA a fost luată în ciuda unei opoziţii vocale a Statelor Unite şi a altor ţări occidentale, care au considerat nepotrivit un ajutor pentru ţara bănuită că urmăreşte un program secret de înarmare nucleară şi care ajută insurgenţii irakieni. „Este extrem de nepotrivit ca AIEA să dezvăluie informaţii importante din acest domeniu unei ţări care s-ar putea să aibă deja un program nuclear propriu, de exemplu, în zonele unde nu au permis pătrunderea inspectorilor“, au spus atunci diplomaţii americani. Răspunsul AIEA a fost că planurile şi acţiunile Siriei în acest domeniu sunt şi vor rămâne atent supravegheate. Chiar dacă multe publicaţii, printre care Damasc Post sau Syria Nobles au considerat măsura ca o înfrângere a criticilor Siriei din SUA, poziţiile analiştilor sunt împărţite. „Ţările arabe mai bogate, cu economii mai prospere şi care au inclusiv legături cu Occidentul, nu au o astfel de tehnologie. De aceea nu cred ca Siria are nevoie de energie atomică astăzi, mai ales acum când ne aflăm puşi sub investigaţii cu acuzaţii că susţinem grupări extremiste“, a fost reacţia unui analist politic din Damasc, care a preferat să rămână anonim. Mai mult, el a spus că suportul AIEA poate camufla intenţia comunităţii internaţionale de a exercita presiuni asupra Siriei. „Astfel s-ar putea încerca influenţarea Siriei să-şi modifice comportamentul şi aliaţii.“ Cu toate acestea, Comisia Siriană pentru Energie Nucleară (CSEN) anunţase, cu câţiva ani în urmă că, până în 2018, nevoia dezvoltării energiei nucleare se va transforma întro necesitate. „De ceva vreme ne gândeam la această posibilitate şi mi se pare îndreptăţit pentru sirieni să caute metode pentru a îmbunătăţi viitorul economiei naţionale. Dacă în următorii zece ani nu se descoperă noi câmpuri petrolifere, necesităţile vor depăşi capacitatea de producţie. Ca exemplu, dacă în 1996, producţia zilnică atingea 600.000 de barili, astă zi a scăzut la 380.000“, spune un reprezentant al CSEN.

CENTRALĂ NUCLEARĂ, EGAL BOMBE AMERICANE

Teama de a nu fi atacaţ i de americani i-a făcut pe mulţi să considere exploatarea altor metode de producere a energiei. „Avem soare puternic în cea mai mare perioadă a anului, avem energie eoliană iar producţia de gaze depăşeşte 22 de milioane de metri cubi zilnic şi se află în creştere. Deci avem şi alte posibilităţi, mai ales când ştim că Irakul rămâne o bază americană“, spune analistul economic Manbij al-Qusan. Pactul SUA-Irak a fost criticat în mod deschis de preşedintele sirian Bashar al-Assad, cu ocazia unui discurs din luna noiembrie 2008. „Astfel Irakul devine o rampă de lansare pentru atacuri împotriva vecinilor pe care ar trebui să-i ajute“, a spus al-Assad. Chiar dacă înţelegerea prevede părăsirea Irakului de către trupele americane până la sfârşitul lui 2011, documentul stabileşte o largă colaborare, pe termen lung, între cele două semnatare. Una din clauzele de care sirienii se tem stipulează că „în cazul orcărui tip de ameninţare internă sau externă, S.U.A. vor lua măsurile necesare, fie ele diplomatice, economice sau de natură militară“. „Acest principiu de apărare este unul foarte permisiv. El acordă americanilor posibilitatea să transforme Irakul într-o bază de unde pot ataca întreaga zonă şi mai ales Siria după cum crede de cuviinţă, sub pretextul dreptului la apărare“, este părerea lui Fadhil alRubai, scriitor şi analist politic irakian. Chiar dacă nu a existat, până acum, un conflict deschis între S.U.A şi Siria, în septembrie 2008, aviaţia americană a bombardat un sat sirian de pe graniţa cu Irakul. Conform administraţiei din Damasc, atacul s-a soldat cu moartea a opt civili. Motivaţia americană a fost că urmăreau un personaj cheie din Al-Qaeda, care se ocupa cu introducerea insurgenţilor în Irak. „Este clar că prezenţa americană în Irak, fie că este una permanentă sau temporară, ameninţă securitatea Siriei“, a spus vicepreş edintele ţării, Farouq al-Shara. Cu exemplele istoriei la îndemână, teama sirienilor de a fi atacaţi este perfect întemeiată. Ei speră doar că îşi vor putea purta de grijă şi că vor avea comunitatea internaţională de partea lor pentru a-i putea tempera pe americani.

S-a întors în România să ia viaţa de la zero. Craioveanca Alina Tamboura, profesoară de muzică, a reuşit să vină împreună cu soţul ei şi cu cei trei copii în România, după mai bine de 13 ani în care a locuit în Gaza.

În plin război, au reuşit sa fie evacuaţi, în condiţii de urgenţă, cu ajutorul Crucii Roşii şi a Ambasadei României de la Tel Aviv. Alina Tamboura îşi doreşte un nou început în România.

În urmă cu 18 ani, Alina s-a îndrăgostit de un tânăr palestinian, student la facultatea de medicină.

IUBIRE FĂRĂ FRONTIERE

Cei doi s-au căsătorit şi, după ce el şi-a terminat studiile, şi-a luat soţia şi au plecat împreună în Palestina. El lucra ca medic militar, iar ea era profesoară de muzică la un teatru pentru copii, unde a profesat timp de opt ani. Apoi, Alina a ajuns în orchestra televiziunii palestiniene. Alina şi soţul ei au muncit din greu şi au reuşit să-şi facă un rost în viaţă. Împreună au trei copii: un băiat şi două fete.

„Tot timpul în Gaza era o situaţ ie de conflict, cu mici pauze de liniş te“, îşi aminteşte Alina. Oamenii se confruntau tot timpul cu numeroase lipsuri. Electricitatea se întrerupea de mai multe ori pe zi, nu exista gaz, iar populaţia rămânea fără benzină. Cei care doreau să meargă cu maşinile ajungeau să folosească ulei de gătit, în locul combustibililor, iar mirosul era îngrozitor.

Mai mult, şomajul era ridicat, iar blocada instituită la graniţa cu Israelul oprea orice import de materiale de construcţii sau alimente.

După începerea atacurilor israeliene, viaţa a devenit un coş- mar în Gaza. Erau lovite case, şcoli, spitale, facultăţi“, spune Alina Tamboura.

Orice persoană care mergea pe stradă era considerată ţintă în Gaza. Oamenii stăteau în case fără electricitate, căldură, linii telefonice, apă şi măncare, iar dacă îndrăzneau să iasă pe stradă, erau imediat atacaţi. Peste tot era plin de răniţi. „Mergeam zile în şir cu lanterna prin casă, pentru că nu aveam electricitate“, îşi aminteşte Alina.

Ajutoarele umanitare care ajungeau în Gaza erau puţine şi nu făceau faţă, mai ales că populaţia nu mai avea ce mînca de zile bune. Toate ajutoarele erau lăsate undeva la periferie, unde era imposibil de ajuns.

„VIAŢA MEA ESTE ÎN ROMÂNIA, LA FEL CA ŞI VIITORUL COPIIILOR MEI“

Războiul a distrus multe familii şi vieţi. Speranţele oamenilor s-au năruit una câte una. Alina a simţit că singura ei şansă este să fugă pentru a-şi salva copiii şi pentru a scăpa din infern. Pentru ea şi familia ei, a fost o adevărată aventură să ajungă acasă, în România. Au reuşit, în cele din urmă, să se alăture unui convoi de refugiaţi.

Drumul lor a fost unul al groazei, presărat cu lacrimi. Moartea îi pândea după fiecare colţ. Se temeau pentru vieţile copiilor lor şi nu-şi doreau decât să-i ştie în siguranţă.

Alina povesteşte că soţul şi unul dintre copii au plecat pe fugă, doar cu hainele de pe ei.

„Ambasada României ne-a condus până la graniţa cu Iordania, ne-a îmbarcat într-un autobuz care făcea legătura cu graniţa Iordaniei.

Acolo, ne-au aşteptat cei de la ambasada României din Iordania, care au fost foarte amabili. Ne-au dat să mâncăm pentru că eram flă- mânzi nu numai după drum, ci după zile întregi de nemâncare şi au încercat să ne înveselească“, îşi aminteşte Alina Tamboura. Numai că, înainte de a fi îmbarcaţ i spre România, li s-a spus că vor trebui să-şi plătească biletele de avion, moment „şocant“ pentru cei 20 de români şi palestinieni care urmau să ajungă la Bucureşti.

Femeia povesteşte că oficialii români din Iordania le-au spus că, dacă nu au banii, aproximativ 1.800 de dolari, pe care familia Tamboura ar fi trebuit să-i achite, nu este nicio problemă, pentru că-i pot plăti când ajung acasă. După ce au ajuns în România, Alina şi familia ei au simţit solidaritatea şi bunătatea românilor.

Vecinii şi prietenii le-au sărit în ajutor. Chiar primarul Craiovei, Antonie Solomon, şi-a manifestat dorinţa de a o cunoaşte şi de a o ajuta. „Viaţa mea este în România, la fel ca şi viitorul copiiilor mei“, susţine Alina.

Ea este una dintre puţinele românce căsătorite cu palestinieni care au avut norocul să se poată întoarce în ţară. În Fâşia Gaza au rămas multe românce blocate, care aşteaptă să poată pleca, explică Alina. Însă, din cauza lipsei actelor sau a banilor de drum, întoarcerea acasă e doar un vis îndepă rtat. Multe dintre aceste femei nu mai au unde să revină nu mai au familii, case. Altele nu mai au curajul să înceapă viaţa de la capăt.

Războiul din Gaza, pe scurt

La sfârşitul anului trecut, Israelul a început să declanşeze bombardamente asupra Fâşiei Gaza, regiune aflată sub controlul organizaţiei teroriste Hamas de mai bine de un an.

Motivul invaziei invocat de Guvernul de la Tel Aviv este dorinţa de a stopa atacurile grupării Hamas. Atacul Israelului reprezintă cea mai mare desfăşurare de forţe din 2005, când premierul israelian Ariel Sharon a ordonat coloniştilor israelieni să se retragă din regiune. Gaza este o fâşie de 45 de kilometri lungime, cu o suprafaţă de 360 de kilometri pătraţi. Aproximativ o mie de cetăţeni români trăiesc în Fâşia Gaza.

„O pace justă şi durabilă între Israel şi palestinieni este posibilă, dar rezidă în istoria popoarelor de pe acest pământ şi nu în retorica folosită pentru divizare şi în soluţia cu două state“, scrie liderul libian Muammar Gaddafi, într-un editorial publicat de New York Times. Iar soluţia pentru conflictul din Orientul Mijlociu este înfiinţarea unui stat unic israeliano-palestinian pe care îl numeşte „Isratina“.

Această soluţie ar ajuta la încheierea unui „război perpetuu“, scrie colonelul Gaddafi. După violenţ ele recente din Fâşia Gaza, liderul libian constată că „indiferent unde te-ai uita, în discursul şi diplomaţ ia disperării nu există mijloace reale pentru a merge înainte“.

„Acest pământ a fost locuit de popoare diferite, cu reguli transmise între triburi, naţiuni şi grupuri etnice, a traversat nenumărate războaie şi valuri de imigranţi veniţi de peste tot. De aceea este atât de complicat când membrii unei părţi sau a celeilalte revendică dreptul asupra acestui pământ“, scrie Gaddafi.