România

Pagina urmatoare »

FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL, UN PARTENER CONSECVENT AL ROMÂNIEI

martie 2009

Relaţia României cu Fondul Monetar Internaţional nu e una nouă şi de conjunctură. Ea nu constituie, de asemenea, doar o aliniere postrevoluţionară la structurile sistemului economic de piaţă.

Afilierea ţării noastre la Fond sa produs, surprinzător aşa cum surprinzătoare a fost, aproape în totalitate, politica externă românească în perioada Războiului Rece – încă din anul 1972.

ROMÂNIA RUPE RÂNDURILE

Dorinţa României de a se industrializa cu componente şi tehnologie americană se manifestase încă de la începutul anilor ’60.

Între timp, insistenţele Bucureştiului duc la relaxarea legislaţiei comerciale a Washingtonului, pe relaţia Est-Vest. Spre sfârşitul deceniului al şaptelea relaţiile comerciale româno-americane devin tot mai vizibile, amplificându-se la începutul deceniului opt

Pe 4 ianuarie 1971, Washingtonul anunţă semnarea unui acord cu România în domeniul textilelor, iar după trei săptămâni, Leonard Meeker, ambasadorul Americii la Bucureşti, solicită Departamentului de Stat să acorde României „Clauza naţiunii celei mai favorizate“ pentru produsele sale. Secretarul de stat, Henry Kissinger, adept al unei politici temperate, l-a averizat însă pe Meeker să nu facă presiuni pe această temă. În februarie acelaşi an, Nixon declară că va cere Congresului să-i acorde drep- tul de a garanta investiţiile americane în România.

În replică, pe 17 martie, Bucureş tiul adoptă Legea nr. 1 care îi permitea României să devină prima ţară din CAER ce putea înfiinţa asociaţ ii mixte împreună cu firmele străine. Legea dădea posibilitatea companiilor străine să dezvolte în România proiecte mixte, iar România să facă acelaşi lucru în străinătate, şi anunţa clar intenţia Bucureştiului de a face afaceri cu Occidentul.

„CLAUZĂ“, PRIORITATEA NUMĂRUL UNU

La Washington, senatorul Mondale îşi reia ofensiva pentru acordarea „Clauzei“ României. După o discuţie pe care a avut-o cu Kissinger şi ulterior cu secretarul Comerţului, Stans, Nixon transmite pe 10 iunie că Administraţia nu va ridica obiecţii la propunerile legislative privind atribuirea preşedintelui dreptul de a asigura României „Clauza naţiunii celei mai favorizate“.

Între timp, America îşi intensifică politica de deschidere faţă de URSS în contextul evenimentelor care se derulau pe scena interna- ţională.

Conştient că Nicolae Ceauşescu era dezamăgit de noua turnură pe care o luaseră relaţiile americano- sovietice de apropiere între super-puteri -, fapt care arunca România într-un con de umbră, Nixon îl trimite la Bucureşti, în 1972, pe secretarul de stat Rogers, pentru a-i reconfirma liderului comunist faptul că relaţiile SUA cu ţara sa sunt foarte valoroase şi că ele nu se vor deteriora în favoarea celor cu URSS.

Profitând de situaţie, România solicită, în octombrie, aderarea la Fondul Monetar Internaţional şi trimite o delegaţie în SUA pentru a susţine această acţiune. Ulterior, România devine prima ţară din blocul comunist afiliată la FMI şi BIRD.

Ţara noastră a încheiat trei acorduri cu FMI în 1975, 1977 şi 1981. Toate datoriile, inclusiv cele faţă de FMI, au fost plătite înainte de 1990.

Categoria: Nr. 3 / Martie - Aprilie 2009, România | Nici un comentariu

MILITARII ROMÂNI, PERSONAJE IMPORTANTE ÎN TEATRELE DE RĂZBOI

martie 2009

1.601 români participă în prezent la misiunile internaţ ionale de combatere a terorismului, de sprijinire a păcii sau la misiunile umanitare în care România este implicată, în teatre de operaţiuni din Bosnia Herţegovina, Kosovo, Afganistan, Irak, precum şi în alte teatre, misiuni desfăşurate sub egida NATO, UE, ONU sau în misiuni tip coaliţie.

Dintre aceştia, cei mai mulţi români (956) sunt mobilizaţi în acest moment în teatrul de operaţiuni din Afganistan, participând la misiunile ISAF International Security Assistance Force (899) şi Enduring Freedom (57).

Începând din luna ianuarie, militarii români din Batalionul 21 Vânători de Munte „General Leonard Mociulschi“ din Predeal, numiţ i şi „Viperele Negre“, au preluat misiunea de la Batalionul 30 Vânători de Munte „Dragoslavele“ din Câmpulung Muscel, trecând totodată sub controlul operaţional al Comandamentului Regional de Sud (RC South) al ISAF.

Militarii Batalionului 21 Vânători de Munte i-au înlocuit, la Qalat, pe colegii lor din Batalionul 30 Manevră, care se află în misiune din lu- na iulie. Cele 700 de „Vipere Negre“ se vor afla în Afganistan timp de şase luni. Pe 13 martie 2009, alţi 14 ofiţeri şi subofiţeri români au luat drumul Afganistanului. Echipa operaţională de consiliere şi legă tură a armatei naţionale afgane îşi va desfăşura misiunile în regiunea Zabul, în cadrul aceleiaşi forţe NATO de asistenţă şi securitate internaţ ională.

Deşi prezenţa militarilor români în Afganistan reprezintă o garanţie pentru securitatea regiunii, experienţ a celor câţiva ani de când România are trupe deplasate în teatrele de operaţiuni ale NATO a dovedit că pentru militarii români nu există nicio garanţie.

Chiar autorităţile din Ministerul român al Apărării Naţionale au recunoscut că militarii români din Afganistan îşi desfăşoară activitatea în condiţii „decente dar perfectibile“ şi au anunţat că intenţionează să schimbe câteva dintre dotările trupelor noastre din Afganistan, o prioritate în acest sens fiind transportoarele, care nu sunt potrivite operaţiunilor pentru care sunt folosite în acest moment.

Această schimbare, ce va oferi un plus de siguranţă misiunilor militarilor români este aşteptată pentru prima jumătate a acestui an.

Până atunci, fiecare zi este o provocare pentru ei, iar misiunile de patrulare se pot încheia tragic, aşa cum s-a întâmplat de multe ori, atunci când soldaţii români au fost ucişi sau răniţi de minele ascunse ori de alte dispozitive explozive.

Români care au drept la nemurire

Nouă militari români şi-au pierdut viaţa în teatrul de operaţiuni din Afganistan începând din 2003 până în februarie 2009.

- Sublocontenenţii pm Mihail Anton Samuilă şi Iosif Silviu Fogoraşi împuşcaţi în data de 11 noiembrie 2003, în urma unui atac asupra transportorului amfibiu blindat în care se aflau. Cei doi au fost decoraţi cu Ordinul „Virtutea Militară“, în grad de Cavaler, cu însemn de război.

- Sublocotenenţii pm Narcis Şonei (24 aprilie 2005), Ionel Gheorghiţă Drăguşanu (20 iunie 2006), Aurel Marcu (6 septembrie 2007), Ionuţ Cosmin Sandu (20 martie 2008) au murit în misiuni de patrulare, vehiculele în care se aflau trecând peste dispozitive explozibile improvizate. Cei patru au fost decoraţi cu Ordinul „Virtutea Militară“ în grad de Cavaler, cu însemn de război sau cu Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.

- Sublocotenenţii pm Claudiu Marius Covrig (13 iunie 2008), Dragoş Traian Alexandrescu (31 august 2008) şi Claudiu Chira (26 februarie 2009) morţi în misiuni de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat-Kabul), când transportoarele în care se aflau au fost atacate de forţele insurgente, în primul caz, sau au trecut peste dispozitive explozive improvizate, în celelalte cazuri. Cei trei au fost şi ei decoraţ i cu Ordinul „Steaua României“.

Etichete:
Categoria: Nr. 3 / Martie - Aprilie 2009, România | Nici un comentariu

CONSERVATORII, SUSŢINĂTORII UNUI PROGRES MĂSURAT DAR CONTINUU

martie 2009

Conservatorii încep să scrie istorie la 1880, atunci când reprezentanţii mai multor curente de aceeaşi orientare doctrinară decid să pună bazele unei noi formaţiuni politice.

Până atunci, aceste curente gravitau în jurul grupării politice „Juna Dreaptă“, născută la 1868, şi a ziarului Timpul, apărut în 1876.

Printre fondatorii Partidului Conservator s-au numărat Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, M. Costache Epureanu, V. Pogor şi Th. Rosetti. Potrivit programului partidului, conservatorii erau susţinătorii declaraţi ai marilor proprietari agricoli, un lucru lesne de înţeles având în vedere că din rândurile sale făceau parte mulţi dintre marii proprietari de terenuri agricole. Conservatorii susţineau „dezvoltarea istorică a individualităţii naţionale“, „consolidarea instituţiilor pe care şi le-a dat ţara, aşa încât toţi să se poată bucura de dânsele“, „stabilitatea instituţiunilor şi a personalului“, precum şi progresul măsurat, dar continuu. Progresul material era agreat doar însoţit de progresul moral. Susţinători ai unei evoluţii care să elimine riscurile, a regulii „paşilor mărunţi“, ei apreciau că doctrina conservatoare ţine drept un adevăr istoric: că evoluţia reală, durabilă, nu se poate face prin salturi, că ea nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul.

Una din figurile centrale ale partidului în perioada sa de început a fost, fără îndoială, Lascăr Catargiu care, la numai câteva luni după înfiinţ are, preia conducerea conservatorilor.

Chiar înainte de înfiiţarea ca atare a Partidului Conservator, Lască r Catargiu a condus în perioada 1871-1876 un guvern de orientare conservatoare. De altfel, acea perioadă este cunoscută sub numele de „guvernarea autoritară conservatoare“.

Catargiu a condus partidul până în 1899, fiind în această perioadă de două ori prim-ministru al României (martie-noiembrie 1889 şi 1891-1895). De activitatea camerelor şi a cabinetului din anii 1891-1895 se leagă o serie de măsuri privitoare la definirea clară a unor atribuţ ii în administraţia locală, în organizarea ministerelor, a învăţământului profesional, în eficientizarea şi ieftinirea creditului agricol sau în structurarea domeniului minier.

O ISTORIE MARCATĂ DE FRĂMÂNTĂRI ŞI RUPTURI

Preşedinţia lui Lascăr Catargiu a cunoscut şi primele frământări politice interne ale Partidului Conservator.

Toate aceste neînţelegeri interne, marcate şi de antipatiile dintre lideri, au dus la ruptura din 1908 când, în ianuarie, Take Ionescu a părăsit partidul şi a format Partidul Conservator Democrat (PCD).

Şapte ani mai târziu, în mai 1915, a părăsit partidul şi Nicolae Filipescu împreună cu un grup care susţinea intrarea în primul război mondial de partea Antantei, iar în octombrie 1916, grupările lui Filipescu şi Ionescu au fuzionat în Partidul Conservator Naţionalist. Cei rămaşi fideli vechiului Partid Conservator decid la sfârşitul lui 1918 să schimbe numele partidului, redenumindu-l Partidul Conservator Progresist.

AL. MARGHILOMAN, UN DESTIN SACRIFICAT POLITIC

Alexandru Marghiloman a făcut parte din gruparea junimistă, devenind preşedinte al Partidului Conservator la 4 iunie 1914. A desfăşurat o intensă activitate politică atât în partid, cât şi la nivel guvernamental, el fiind, pe rând, ministru de Justiţie, al Lucrărilor Publice, al Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, al Afacerilor Străine, de Interne, de Finanţe. Între martie-iunie 1918 a condus guvernul de sacrificiu care a semnat pacea cu Puterile Centrale, responsabilitate care, în cele din urmă l-a scos de pe scena politică românească, împreună cu partidul pe care îl conducea. În decembrie 1918, Partidul Conservator este redenumit Conservator Progresist în speranţa că va putea supravieţui noilor realităţi politice. În alegerile parlamentare din 1922, Partidul Conservator Pregresist a fost aspru sancţionat, el nereuşind să obţină nici măcar un mandat. Practic, alegerile din 1922 au trimis acest partid direct în cărţile de istorie. Formal, partidul a existat până la moartea lui Al. Marghiloman, în mai 1925, când cei câţiva partizani care îi rămăseseră devotaţi s-au înscris în Partidul Poporului.

Conservatorii revin în 2005

Practic, după această ultimă mişcare de repoziţ ionare, conservatorii au dispărut din politica românească.

Titulatura de „Partidul Conservator“ revine în actualitate după 80 de ani, odată cu decizia Partidului Umanist Român de a-şi schimba titulatura în Partidul Conservator.

Această decizie, spun noii conservatori, a fost luată „constatânduse afinităţi substanţ iale cu doctrina conservatoare, de lungă tradiţie la noi, mai ales din perspectiva raportării la naţiune, familie, pragmatism, valori şi tradiţ ii etc. Dar şi afinităţi cu conservatorismul european, despre care apreciem: nu există nici un punct din doctrină în care să fim în contradicţie, nici un principiu al nostru pe care să trebuiască a-l sacrifica pentru a ne alătura lor, deosebirile rezultând doar din unele accente puse diferit de ei faţă de noi, în anumite chestiuni aplicative, teoretice“ spunea preşedintele său de la acea vreme, Dan Voiculescu.

Guverne formate

Theodor Rosetti (23 martie – 12 noiembrie 1888)

Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 – 26 martie 1889)

Lascăr Catargiu (29 martie – 3 noiembrie 1889)

George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891)

Ion Emanuel Florescu (21 februarie – 25 noiembrie 1891)

Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895)

Gheorghe Cantacuzino (11 aprilie 1899 – 7 iulie 1900)

Petre P. Carp (7 iulie 1900 – 13 februarie 1901)

Gheorghe Cantacuzino (22 decembrie 1904 – 12 martie 1907)

Petre P. Carp (29 decembrie 1910 – 28 martie 1912)

Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 – 31 decembrie 1913)

Alexandru Marghiloman (5 martie 24 – octombrie 1918)

Etichete:
Categoria: Nr. 3 / Martie - Aprilie 2009, Profil de politician | Nici un comentariu

MARIA DÂNCU ÎNTOTDEAUNA, DOMNULUI PROFESOR CU DRAGOSTE

martie 2009

Maria Dâncu este un om sensibil şi ferm, trăsături de caracter care vin mănuşă unui profesor, aşa cum se află domnia sa. Îşi exprimă totala încredere în soţul său şi este convinsă că nu şi-a spus, încă, ultimul cuvânt în politica românească.

Cum decurge, doamnă Maria Dâncu, viaţa alături de un politician? Mai simplu sau mai complicat decât în apropierea unui cetăţean obişnuit?

Eu îl privesc pe soţul meu ca pe un om obişnuit, înainte de a-l vedea ca pe un politician. De aceea, nu am un răspuns simplu la această întrebare.

Suntem căsătoriţi de aproape 22 de ani, de aceea am trecut împreună prin etape diverse, ne-a fost greu de multe ori, însă nu mi-aş închipui şi nici nu mi-aş dori o viaţă mai simplă alături de un om mai puţin „complicat“.

Aveţi senzaţia că, fiind un cuplu cu deschidere publică, pierdeţi foarte mult din intimitatea necesară a căminului?

Nu mi se pare că am fi pierdut foarte mult din intimitatea familiei, soţul meu este mai degrabă cel expus atenţiei mass-media. Pe mine niciodată nu m-a deranjat acest lucru, ştiam la ce să mă aştept în momentul în care el a ales această carieră şi l-am susţinut de la bun început.

Domnul Dâncu are multiple preocupări profesionale, resimţiţi întrun anume fel o îndepărtare de spaţiul familial?

Sunt anumite sacrificii pe care un om cu preocupări şi aptitudini deosebite trebuie să le facă, de multe ori cu riscul să renunţe la anumite aspecte ale vieţii personale.

Bineînţeles că am prefera cu toţii să putem petrece mai mult timp împreună.

Cu toate acestea, ştiu că de fiecare dată când soţul meu reuşeste să îşi facă puţin timp liber, îl petrece cu familia.

V-aţi sprijinit soţul în activitatea sa politică? În ce fel anume?

Eu îmi sprijin soţul în tot ceea ce face şi nu cred să fi făcut ceva diferit în ceea ce priveşte alegerea sa de a urma o carieră politică. De obicei, când e vorba de familie şi intimitate lăsăm la o parte politica. Iar eu am încredere în soţul meu şi îl susţin în toate proiectele sale, în acelaşi timp fără să mă implic în lucruri la care nu mă pricep sau pe care nu le cunosc. Soţul meu este un om independent, nici nu cred că ar fi de acord să intervin în activitatea sa politică în vreun fel sau altul.

Consideraţi că, din punct de vedere politic, soţul dumneavoastră a dat tot ceea ce putea da sau poate performa, în continuare?

Bineînţeles că sunt de părere că ar mai avea multe de spus şi de făcut, însă asta doar în măsura în care va dori să îşi dedice timpul activităţii politice. Cum spuneam, am o mare încredere în soţul meu şi în potenţialul său.

Nu v-aţi dorit să locuiţi în Bucureşti, pentru a fi mai mult timp împreuna?

Iniţial se punea problema să ne mutăm la Bucureşti, însă am ajuns la concluzia că ar fi mai bine, inclusiv pentru copii, să rămânem aici, aproape de familie şi prieteni.

Bucureştiul este un oraş bizar, cu totul diferit de Cluj-Napoca, cu un alt ritm de viaţă, la care ar fi fost greu să ne adaptăm. Până şi soţul meu recunoaşte că se simte mult mai bine în Cluj, „acasă“. Cred că, făcând abstracţie de inconvenientele care decurg din distanţa mare dintre oraşe, până şi lui îi face bine să aibă unde se reîntoarce după o doză de viaţă „à la Bucureşti“.

Cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră?

Ne-am cunoscut la facultate, în prima săptămână, la primul chef chiar. Amândoi am urmat cursurile Facultăţii de Filosofie în acelaşi timp şi, având aceleaşi pasiuni şi interese la vremea respectivă, neam îndrăgostit. Doi ani mai târziu, ne-am căsătorit.

V-a interesat fenomenul politic în general? Mai mult sau mai puţin de când sunteţi soţia unui politician?

Fenomenul politic a început să mă intereseze mai mult de când soţul meu s-a implicat în politică. Citesc cu aviditate ziarele şi urmăresc emisiunile televizate pe teme politice atunci când am timp. Cu toate acestea, îmi este suficient să mă informez, nu simt nevoia să merg mai departe în acest sens.

Vă simţiţi bine, trăind în Romania? Ce i-ar trebui, neaparat, ca să devină o ţară, realmente europeană?

Eu mă simt bine mai degrabă în ciuda faptului că trăiesc în România. În opinia mea, este o ţară cu multe probleme de rezolvat înainte de a fi cu adevărat europeană. Nu spun că este imposibil, doar că va mai dura ceva vreme. Românilor le lipseşte un anume etos care să îi determine să facă lucrurile mai bine. Totuşi, mă voi abţine de la a face acuzaţii şi de la a propune soluţii, pentru că nu consider că sunt în măsură să fac asta.

Ce vă propuneţi să realizaţi, în plan personal şi familial, în viitorul apropiat?

Momentan „am mâinile pline“, am o mulţime de lucruri de făcut la liceul unde predau şi un fiu în clasa întâi. Îmi propun să trec cu bine de momentele cruciale din viaţa familiei şi a fiului meu, eventual să petrec mai mult timp cu soţul meu, dacă va fi posibil. Evit să îmi fac planuri prea detaliate, pe măsură ce lucrurile se întâmplă, le abordez pe fiecare în parte.

Etichete: ,
Categoria: Nr. 3 / Martie - Aprilie 2009, Profil de politician | Nici un comentariu

VASILE DÂNCU – DESPRE DESCENTRALIZAREA ŞI REGIONALIZAREA POLITICĂ

martie 2009

Domnule Vasile Dâncu, aţi declinat „oferta“ de a reprezenta Clujul la europarlamentare. Nu vă interesează să construiţi politica „mare“?

La Bruxelles am plecat ca observator şi apoi, într-un scurt mandat, de un an, pentru că nu suportam lipsa de eficienţă a Parlamentului României – ne certam pe regulament şi trăgeam de timp.

Dar, după doi ani şi jumătate în Parlamentul European, pot spune ca acolo nu se face politica „mare“; este un laborator de politică virtuală. Parlamentul European nu seamănă cu nicio altă instituţie naţională. Acolo politica înseamnă planificare şi raţionalitate, înseamnă negociere continuă şi căutarea obsedantă a consensului.

Nimic nu se impune prin abuz de putere, chiar atunci când există majorităţi, niciun proiect nu este trecut prin şmecherii, iar politica se conjugă la timpul viitor.

Este un uriaş laborator de planificare socială şi politică, un loc unde raţiunea şi inteligenţa se pot impune, chiar dacă ar avea îm potrivă o majoritate tembelă. Din păcate, această instituţie are încă prea puţină forţă în arhitectura puterii europene.

În viziunea mea, singura politică serioasă este politica locală şi regională. Acolo trebuie să construieş ti cu adevărat, acolo electoratul nu este „pulimea“, cum spune edilul Capitalei, acolo cei care te aleg sau te judecă sunt vecinii tăi, colegii de muncă, oameni concreţi.

Am lansat proiecte politice de respiraţ ie regională însă mai avem de aşteptat în România, chiar şi în Transilvania, până ce oamenii vor simţi că trebuie să acţioneze ca să scape de corupţie, centralism sau birocraţie, că nu ajunge să aplaude sau să voteze şi apoi să stea în tribună.

Cum percepeţi, din postura de sociolog cu ştate vechi în meserie, stadiul actual al politicii româneşti?

Încerc să dau o definiţie pentru politica românească în două cărţi, una apărută şi alta în curs de apariţie. O politică mai mult mimată, decât în plină acţiune; o politică fără substanţă, o democraţie originală care nu a reuşit în două- zeci de ani decât să accentueze subdezvoltarea. Am pierdut locuri bune în clasamentul naţiunilor europene şi ar trebui să ne bucurăm că nu se retrogradează din UE ca şi din Liga I la fotbal. Niciun demers strategic de proiectare a viitorului şi, mai ales, nicio intenţie de a moderniza România. Am reacţionat doar obligaţi de integrarea europeană, dar acum ne-am relaxat. De parcă nu ar fi ţara noastră, Româ nia a devenit pentru politicieni o patrie de unică folosinţă. De la mineriade, la marile fraude publice, politica noastră a fost mai degrabă un despotism oriental netransparent unde singura energie care a pus maşinăria în mişcare a fost ura sau scandalul. Acum, o marketizare excesivă şi cumpărarea votului, un electoralism vulgar, deja sunt o formă de a amaneta viitorul. Când Guvernul României aflate în criză, dă 3 miliarde de euro – pentru că e campanie electorală – din fondul de dezvoltare, către consum, este clar că suntem condamnaţi la sinucidere istorică, asistată de clasa noastră politică. Când aud clasă politică, mă gândesc instant la şcoala de corecţie.

Tensiunile apărute în politica internaţ ională – consecinţă a diverselor crize – nu pare propice consolidării coaliţiei aflate la guvernare, în România. Cum comentaţi momentul FMI, care supune la noi tensiuni colaborarea PSD-PDL?

Merg mai departe cu răspunsul de mai sus. Politicienii fac demagogie şi în acestă situaţie gravă.

Unii, poate chiar majoritatea, nu înteleg nimic, nu au date şi nici nu sunt interesaţi. Este normal să căută m o modalitate de a ne crea o rezervă în cazul unei crize care ar putea lovi mecanismele centrale de funcţionare socială. Povara unei datorii la FMI este mare, ne-ar bloca avântul unei viitoare relansări, căci sunt credite pe termen scurt, trebuie plătite repede. Dar ce să facem altceva? Condiţiile de monitorizare ale FMI nu sunt rele pentru noi, este singurul mod de a păstra disciplina cheltuirii resurselor. Dacă guvernul trecut era monitorizat şi nu se cheltuia aiurea, nu am fi avut acum nevoie de imprumutul de la FMI.

Credeţi că România s-a cuplat la politica Europei comunitare sau se dovedeşte a fi, în continuare, un mecanism gripat?

După ce am terminat cu partea birocratică, ne-am oprit din modernizarea administraţiei şi descentralizare.

Cred că descentralizarea şi regionalizarea politică sunt imperative pragmatice ale acestui timp. Democraţia şi administraţia nu pot rezolva problemele oamenilor de la distanţă, de o manieră generică. Politica trebuie să se apropie de comunităţile concrete pentru a le servi interesele nu doar pentru a răspunde unor ataşamente vagi la oameni sau ideologii.

Fiecare regiune are profilul ei, urgenţ ele ei şi chiar identităţi culturale distincte. Vrea să fie reprezentată de oameni pe care îi poate trage la răspundere, nu de oameni ascunşi pe liste, oameni pe care îi vede din patru în patru ani. În plus, descentralizarea este o urgenţă majoră: banii trebuie cheltuiţi acolo unde se produc, pe programe votate de comunităţ ile locale. Controlul asupra cheltuirii banului public este o altă cerinţă legată de descentralizare şi el se poate face doar acolo unde avem efectele. Într-o administraţie centralizată, responsabilitatea se depersonalizează şi acesta este cel mai mare rău. În acest moment, datorită lipsei de descentralizare şi transparenţă a deciziilor executivului (suntem pe locul 126 în lume din 131 de ţări), Guvenul cheltuie aproape 40 la sută fără execuţie publică bugetară, iar Parlamentul, într-o manieră clientelară, demagogică şi total ineficientă, nu vede aceste decizii.

Va putea juca România, într-un viitor oarecare, rolul liderului regional în structurile europarlamentare?

Greu de crezut. Trebuie să pornim de la o evaluare realistă a situaţiei. România este o ţară supercentralizată, o moştenire a comunismului, dar asta nu e singura explicaţie. Şi ţările care au venit după monarhii puternice sunt destul de centralizate, chiar dacă mult mai raţional. Centralizarea are avantajul că se poate conduce cu oameni puţini, şi chiar mai puţin pregătiţi. Centralizarea ar putea să folosească resursele mai bine, pentru proiecte mari, dar la noi nu mai este cazul. Rămânem centralizaţi pentru ca moştenirea luată de unii în 1989 să nu se disipeze. Încă avem o clasă politică în mare măsură validată înainte de 1989, care ţine cu dinţii de putere. Toţi aceştia ştiu că stăpânul resurselor are puterea. Deci nu se poate face nici justiţie, nici presă liberă, nici transparenţă atâta timp cât toate resursele sunt centralizate. Mai este un lucru, odată ce puterea ar fi dată comunităţilor, ele nu o vor mai lăsa din mâini, iar nomenclatura de la centru rămâne fară resurse. Trebuie să fim realişti – nici comunităţ ile locale nu sunt sută la sută pregătite să ia puterea şi s-o administreze.

Sunt înca mulţi primari sau oameni politici care aşteaptă mereu ordine de la centru, care nu îşi dau seama cât de important este mandatul primit de la comunitate prin vot.

În plus, ne-am distrus industria, şi de agricultură ne batem joc. Cum să fim lideri regionali, ce tip de excepţ ionalitate s-ar putea naşte pe plaiul mioritic. Parcă suntem dominaţ i de un sentiment al urii de sine, cum ar spune Luca Piţu, nu avem vocaţie de lideri, avem doar aroganţ e trecătoare, nu putem urmări proiecte pe termen mai mare de trei zile.

Sunteţi unul dintre liderii „grupului de la Cluj“. Mai funcţionează această structură ca entitate politică în interiorul PSD? Joacă ea un anumit rol la nivel local/naţional?

Grupul de la Cluj a fost o izbucnire de luciditate a stangii româ- neşti şi, mai ales, a provinciei. A fost şi o perioadă de euforie, aproape doi ani în care am visat cu toţii şi am realizat câteva lucruri.

Grupul de la Cluj a fost un nume dat nevoii de schimbare, renunţării la imobilism şi centralism de tip bolşevic. Acum este greu să fie vizibil, căci toţi ochii sunt îndreptaţi spre „femurul porcin“ al guvernării.

Sigur, am făcut şi noi unele erori, mai ales în identificarea unor oameni care să materializeze ideile noastre, în credinţa că istoria nu face paşi înapoi şi în ideea că, în fond, comunismul a murit, el nefiind niciodată prea implementat în România. Am greşit şi în modestia de a crede că nu noi trebuie să ne urcăm la volan după ce am construit maşina.

Am militat pentru un partid deschis, în care să vină tineri, să vină intelectuali, o stângă care să se ocupe de proiecte pe termen lung şi care să fie respectată. Am dorit o stângă care se adresează unor oameni concreţi nu unor scheme ideologice de la începutul secolului XX, denumiri generice: muncitorii, ţăranii, săracii etc. Nu va trece mult şi aceste idei vor învinge. Grupul de la Cluj, nu este un mit al presei cum a spus un coleg, ci un nume dat nevoii de schimbare în PSD, dar şi în alte partide. Este un vis al majorităţii încă tăcute.

În ultima perioadă aţi fost mai puţin vizibil în prim-planul politicii autohtone. De ce? Aveţi alte proiecte?

Încerc să scap de virusul politic, să mă vindec pentru a lucra câţiva ani în domeniul profesiei mele. Aproape că am pierdut zece ani cu funcţiile din administraţie, cu zbaterea politică.

Mă întorc la cercetările mele, vreau să mă apuc din nou de scris serios şi, mai ales, lucrez la proiectul unui think tank românesc care să anime o dezbatere publică, care nu mai există de când societatea civilă este absorbită la guvernare, din patru în patru ani. Vreau să lansez teme, nu să dau verdicte şi să promovez gândirea critică. Aş vrea să lansăm exerciţii publice de gândire critică, alături de o echipă de foarte tineri sociologi, economiş ti, jurnalişti.

Ştiu că lucraţi la una sau două cărţi. În ce stadiu vă aflaţi?

Am terminat o carte, „Patrie de unică folosinţă. Eseuri de sociologie critică“, şi mai pregătesc o antologie de texte, provizoriu numită „O psihopatologie a politicii româ- neşti“. Sper să termin şi o „Sociologie a ideologiilor“ şi să reeditez, cu completări, o carte mai veche, „Comunicarea simbolică“.

Dincolo de politică, spuneti-mi, vă rog, ce altă mare pasiune aveţi? Şi unde vă aflaţi atunci când fugiţi de politică?

Îmi place viaţa, urăsc somnul.

Am atâtea pasiuni încât mi-e şi ruşine să recunosc, din frica de a nu se spune că sunt superficial. Îmi place poezia şi visez ca până la sfâreşitul vieţii să comit şi un volum de versuri, sunt nebun după fotbal, chiar şi acum aş juca zilnic alături de prietenii mei dacă s-ar putea.

Citesc în secret, noaptea târziu, cărţi despre regia de film, scrierea de scenarii, montaj, pentru că mă bate gândul să fac filme documentare despre lumea noastră fascinant de tristă. Mă pasionează fotografia şi semiologia imaginii.

Sunt pasionat de comunicare, discursuri şi marketing politic. Sunt un norocos şi un fericit că pot să fac sociologia ca profesie, cea mai mare pasiune a vieţii mele. Îmi place muzica, rătăcirea pe Internet şi mai ales oamenii şi poveştile lor.

Aş asculta poveşti de viaţă o veşnicie. De politică mă ascund printre cărţi, printre oameni dar miar plăcea câteadată să mă ascund în codru, cu o flintă pe umăr.

Ce vă propuneţi să realizaţi în viitorul imediat?

Să trăiesc, sa rămân viu, să numi pierd prietenii şi să-mi fac alţii noi, să mai cresc nişte generaţii de studenţi, să stau cât mai mult cu fiul meu, Adrian Sebastian, şi să mă împrietenesc cu fiica mea Adriana.

6 paşi pentru o Românie europeană 1. Să se întâmple o minune, un cataclism care să facă să se întâlnească într-o zi un Preşedinte cu voinţa de a schimba România, un Guvern de specialişti şi un Parlament de vizionari şi să facă împreună, fără scandaluri şi demagogie, un proiect serios de modernizare a României pentru o sută de ani.

Nu să-l scrie ei, să adune specialişti, experţi, din ţară dar şi din străinătate;

2. Să facă apoi descentralizarea reală a administraţ iei şi să se valorifice energiile comunităţilor.

3. Reforma învăţământului şi sănătăţii sunt lucrurile cele mai importante. Dar nu după idiosincraziile miniştrilor trecători sau interesele politrucilor, ci după o viziune modernă. Nu pe baza gratuităţii, ci prin coparticiparea oamenilor, ceea ce este gratis nefiind valorizat.

4. Reforma Justiţiei şi realizarea dreptăţii sociale. Sentimentul echităţii şi justiţiei ar fi elementul unificator care i-ar face pe oameni să înceapă să craedă că România merită mai mult, să se simtă acasă. Ar mai trebui construite câteva zeci de puşcării.

5. Un proiect pentru satul românesc, nu transformarea lui în muzeu, ci transformarea lui într-un loc unde se poate trăi civilizat.

Stimulată toată industria alimentară să se mute acolo, căci acolo este materia primă şi forţa de muncă, sprijinită agricultura, dar nu doar electoral, şi reconstruită infrastructura pentru ca să poată fi posibil turismul rural

6. Dacă niciunul din aceste lucruri nu funcţionează, rămân doar pe hârtie, atunci putem apela la o ultimă metodă: să importăm măcar 10 milioane de nemţi.

Etichete: ,
Categoria: Nr. 3 / Martie - Aprilie 2009, Profil de politician | Nici un comentariu

UN PREŞEDINTE-PREMIER, DOUĂ GUVERNE ŞI UN ACORD CU FMI

martie 2009

Este oficial. Lucrurile nu merg deloc bine între PDL şi PSD. Asamblaţi în aşa-zisa „Coaliţie pentru România“, partenerii din alianţă transmit la exterior mesaje tot mai clare că fiecare a intrat în acest mariaj de conjunctură cu propria lui Românie.

Recentul episod privind apelarea la un împrumut financiar acordat de către Fondul Monetar Internaţ ional a scos la suprafaţă tensiunile mocnite dintre cele două partide, materializate, cel puţin până acum, în existenţa a două curente de guvernare care se circumscriu perfect proverbului „nu ştie dreapta ce face stânga“. În această situaţie s-au aflat liderii PSD, în frunte cu preşedintele lor, Mircea Geoană, care au au fost informaţi… de presă, că emisari ai Guvernului negociază cu FMI acordarea unui împrumut.

Aflat pe tărâm american în momentul primirii acestei veşti, Mircea Geoană nu şi-a mai mascat frustrarea şi a răbufnit, acuzându-l pe premierul Boc că ia măsuri pe şest. Liderul PSD s-a simţit luat peste picior de premier dacă avem în vedere că el era unul dintre cei mai înfocaţi adversari ai unui acord cu FMI.

Lăsând la o parte nemulţumirile personale, Mircea Geoană este îndreptăţ it să acuze Executivul că lucrează pe şest. Facţiunea PDL din guvern a deschis negocierile cu Fondul într-o linişte totală, fără a-şi informa partenerii de coaliţie. Practic, emisarii trimişi la Washington pentru a începe discuţiile pe tema împrumutului nu aveau mandat nici din partea Guvernului, şi nici acor dul Parlamentului. Mircea Geoană a mers chiar mai departe, şi l-a acuzat pe premier că executivul nu a reuşit, nici după patru luni de la preluarea guvernării, să articuleze un program anticriză care să fie discutat cu partenerii sociali, iar în final, documentul să reprezinte punctul de plecare în eventualitatea unor negocieri cu FMI.

PREŞEDINTELE BĂSESCU SE SUBSTITUIE PREMIERULUI

Postura în care se află premierul şi partidul său, faţă de partenerii de coaliţie, a fost generată de către Traian Băsescu. Luni de zile preşedintele a susţinut că România nu se află în criză economică şi că ţara nu va fi afectată foarte tare de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Cât despre un posibil împrumut de la Comisia Europeană, via FMI, preşedintele nici nu dorea să audă. Evident, de aceeaşi părere era şi Boc. Când însă pre- şedintele şi-a schimbat viziunile economice, Boc a fost sută la sută de acord cu acesta, iar Băsescu a ales Parlamentul pentru a-şi anunţa oficial schimbarea de optică. Din păcate însă, discursul preşedintelui a sunat ca un discurs de premier, iar acest lucru a nemulţumit pe toată lumea.

Preşedintele le-a cerut bancherilor să relaxeze condiţiile de creditare, sindicaliştilor să-şi raporteze pretenţiile la contextul economic actual, ministrului Sănătaţii să elaboreze în regim de urgenţă strategia de reformă a sistemului sanitar, a acuzat ineficienţa aparatului de stat şi i-a criticat pe bugetarii care au dat statul în judecată pentru păstrarea sporurilor salariale. Oricum, în discursul său, preşedintele Băsescu a găsit timp ca să pledeze pentru necesitatea obţinerii unui împrumut extern: „România are nevoie, ca şi centură de siguranţă, de un împrumut extern. Putem contracta un împrumut de la CE, dar numai în condiţiile unui parteneriat cu FMI. Un împrumut ne va face mai rezistenţi la o eventuală deteriorare rapidă a economiei naţionale sau globale“. O pledoarie taxată prompt de Mircea Geoana: „Ca om de stânga sper ca această centură de siguranţă să nu se transforme, în Romînia, în centură de castitate, astfel încât să nu avem resursele necesare pentru protecţie socială şi pentru investiţiile publice necesare“. Mai mult, liderul socialdemocrat a criticat preocuparea lui Traian Băsescu de a obţine un eventual împrumut extern, spunând ca aceasta nu este o problemă a preşedintelui României, ci a Guvernului şi a BNR. De aici încolo, nivelul reproşurilor lui Băsescu către preşedintele PSD a coborât rapid, în scurt timp vorbindu-se despre „lipsa bunului simţ“.

LIBERALII L-AU LUAT LA ŢINTĂ PE BĂSESCU

Pentru PNL, scandalul iscat în cadrul coaliţiei de guvernământ nu a constituit o surpriză.

Beneficiari ai unei experienţe de guvernare alături de PDL şi Traian Băsescu, liberalii au identificat rapid vinovatul pentru declanşarea noului scandal. Mai ales că nici Băsescu nu a evitat, în discursul său, să abordeze un subiect atât de drag lui: prestaţia catastrofală a guvernului Tăriceanu 2.

„Am constatat că domnul pre- şedinte este cameleonul perfect pe care îl ştim de multă vreme. Vedem că preşedintele şi-a văzut visul cu ochii, astăzi domnia sa a vorbit mai mult în calitate de primministru decât de preşedinte al României. Ar fi fost bine dacă ar fi venit astăzi, cu soluţii anti-criză, în faţa Parlamentului. Nu a venit decât cu critici şi cu o atitudine care pe mine mă îngrijorează, pentru că este la fel de demagogică şi populistă ca şi până acum şi acest lucru este de prost augur pentru viitorul României. Am ascultat un discurs plin de acuze şi minciuni. (…) Preşedintele a vorbit, a făcut apel la austeritate, dar în acelaşi timp bugetul Administraţiei Prezidenţ iale este cu 50% mai mare în acest an. Este o minciună faptul că UE ar cere un acord cu FMI“ – a spus fostul premier, Călin Popescu Tăriceanu.

LA CE SĂ NE AŞTEPTĂM

Până în anul 1990, ţara noastră a încheiat trei acorduri stand-by cu FMI, toate rambursate integral de regimul comunist. După Revoluţie, România a mai încheiat şapte acorduri cu Fondul, dar numai unul, în timpul guvernului Năstase, a fost dus până la capăt.

Ultimul accord, în valoare de 250 de milioane DST (Drepturi Speciale de Tragere), a fost semnat în 2004, dar el era abandonat de România în 2005, pe motiv că FMI se opunea creşterilor salariale. De altfel, este un lucru foarte bine cunoscut că încheierea unui acord cu Fondul Monetar implică din partea guvernului acceptarea unor condiţii impuse: reducerea deficitului bugetar, salarii în sectorul public îngheţate sau chiar reduse, reducerea cheltuielilor bugetare, ţinerea sub un control strict a inflaţiei, o posibilă creştere a impozitelor şi taxelor etc.

În schimbul acestor constrângeri, prin împrumuturile de la FMI se asigură stabilitate macroeconomică, încredere în moneda naţională, încrederea investitorilor străini, stoparea risipei şi acces la finanţare. Cel puţin asta ar trebui să se întâmple pentru că sunt foarte multe cazuri în care politicile, în general standard, au dat greş din cauza inflexibilităţii sale.

În aceiaşi termeni se discută şi noul acord pe care România îl negociază cu FMI, cu specificarea că, de această dată, împrumutul este cu mult mai mare, iar perioada de rambursare mult mai mică.

Potrivit discuţiilor avute la Washington cu reprezentanţii FMI, se negociază pe marginea unor „politici fiscale şi bugetare prudente“. O formulare diplomatică, ce ar putea însemna majorarea Taxei pe Valoare Adăugată (soluţie deja aplicată în alte ţări care s-au împrumutat), mărirea bazei de impozitare şi chiar majorarea cotei de impozitare.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere modul în care vor fi cheltuiţi banii împrumutaţi, pentru că, dacă nu vor fi utilizaţi în totalitate, acest fapt va duce la costuri suplimentare de sute de milioane de euro în condiţiile unui comision de neutilizare de 25%.

FMI a fost conceput în iulie 1944, în cadrul unei conferinţe a Naţiunilor Unite, desfăşurată la Bretton Woods, New Hampshire, U.S.A, când reprezentanţii a 45 de guverne au stabilit de comun acord să pună bazele unei instituţii pentru cooperare economică, proiectată spre a evita o repetare a politicilor economice dezastruoase ce au contribuit la apariţia marii crize din anul 1930. Un proiect eşuat, dacă ţinem cont de felul în care arată lumea astăzi.

Pentru ca FMI să-şi înceapă activitatea era nevoie de acordul unui anumit număr de ţări, ale căror cote de participare la capitalul Fondului să însumeze cel puţin 65% din acesta. Această cerinţă a fost realizată la 27 noiembrie 1945, când statutul FMI a fost semnat şi ratificat de 29 de guverne, totalizând 80% din cotele- părţi, ceea ce a permis intrarea în vigoare a acordului.

Activitatea oficială a noului organism financiar a început la 1 martie 1947, şi primul său exerciţiu s-a încheiat la 30 iunie 1947. La momentul actual, Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie ce cuprinde 185 de ţări membre, înfiinţată pentru a promova cooperarea monetară internaţ ională, stabilitate şi acorduri valutare sistematice, pentru a stimula creşterea economică şi niveluri înalte de folosire a forţei de muncă, pentru a acorda asistenţă financiară temporară ţărilor membre, în condiţ ii adecvate, precum şi pentru a contribui la ajustarea balanţei de plăţi. În acest sens, FMI încurajează ţările să adopte politici economice solide, fiind totodată (aşa cum sugerează numele său) un fond ce poate veni în ajutorul membrilor care au nevoie de finanţare temporară, pentru a redresa probleme de balanţă a plăţilor. FMI este considerată, în general, ca fiind o organizaţie globală, dar trebuie observat că Statele Unite deţin 18,25 procente din votul board-ului Fondului sau mai exact, de trei ori mai mult decât oricare alt membru.

Categoria: Nr. 3 / Martie - Aprilie 2009, România | Nici un comentariu

Chiar dacă n-am dorit-o, România are nevoie de un acord cu FMI

martie 2009

Preşedintele Traian Băsescu a trecut de la o părere la alta, într-o perioadă, relativ, scurtă, în ceea ce priveşete semnarea unui acord cu FMI. Dacă în luna februarie susţinea că România nu e neapărat condamnată la o nouă înţelegere financiară cu Fondul Monetar Internaţional, la mijlocul lunii martie a fost de părere că un nou acord cu FMI este necesar.

„Declaraţiile mele din trecutul recent stau mărturie pentru faptul că nici eu, la fel ca alţi politicieni, nu mi-am dorit ca România să aibă nevoie de un acord cu FMI“. „De altfel, niciun specialist nu va putea spune că România poate trece peste criză fără un împrumut“, a mai spus Băsescu.

O zi mai târziu, preşedintele a făcut referire şi la perioada pe care ar trebui contractat împrumutul, după ce apăruseră zvonuri că rambursarea ar urma să se realizeze în doi ani. „Cred că va trebui să negociem o perioadă de graţie de cinci-şapte ani, astfel încât să începem rambursarea într-un moment de vârf al atragerii de fonduri de la Uniunea Europeană“, a spus Băsescu, precizând că ar putea fi realizat un echilibru între intrările de fonduri de la UE şi returnările sumelor împrumutate. Preşedintele s-a referit în context la anul 2014 ca fiind cel mai potrivit în acest sens.

Băsescu a mai spus că, trecând peste unele dintre afirmaţiile sale referitoare la „solidaritatea românilor“ şi „acceptarea austerităţiiî“ el este, în general, optimist. „Românii trebuie să ştie că, în perioada de criză, Guvernul face ce trebuie şi va lua cea mai bună decizie“, a apreciat preşedintele.

Etichete: ,
Categoria: Nr. 3 / Martie - Aprilie 2009, România | Nici un comentariu

ALEGERILE INTERBELICE: ATAC LA PERSOANĂ, ŞANTAJ, ALCOOL ŞI DOSARE

decembrie 2008

Atacuri la persoană, injurii, candidaţi ridicaţi la superlativ şi, dimpotrivă, candidaţi târâţi în mocirlă de adversarii politici, acuze de cenzură, de fraudă şi de corupţie, iar lista ar putea continua. Nu, nu este vorba de ciclurile electorale din România postdecembristă, ci de acelea din perioada interbelică, considerată de mulţi drept una dintre cele mai democratice şi mai înfloritoare din istoria noastră.

„ASFALTĂRI“ FĂRĂ LICITAŢIE

Corupţia era şi ea la ordinea zilei, presa vremii demonstrând, cu documente, că, în anul 1933, primarul Protopopescu atribuie pavarea unei străzi din Bucureşti, fără licitaţie, unor apropiaţi, familia Rudenberg, fără ca până atunci firma familiei respective să mai fi realizat o asemenea lucrare în Capitală.

Un mizilic însă, în comparaţie cu atacurile dure la persoană din ziarele vremii. „Domnul Grigore Iulian are un metru şaizeci. Orice ar face, oricât s-ar zbate nu se poate ridica un milimetru mai sus (…) toată răutatea lui, toată meschinăria lui vine din acest miniaturism“. Aşa era caracterizat de oficiosul „Dreptatea“ un disident din PNŢ.

Nici candidaţii PNL nu scăpau de ironiile adversarilor politici. Bunăoară, candidatul PNL la alegerile locale din Bucureşti, V.P. Sassu, era descris drept „o figură a Partidului Liberal, o figură de pe când în partid se poartă burtă şi principii“.

Fruntaşii liberali îl catalogau pe Ghiţă Pop drept „un comunist şi un bolşevic, un om păcătos, un trădător de neam“.

LEHAMITEA DE PARLAMENT ŞI PRESĂ

Absenteismul din forul legislativ era taxat şi el, ca şi acum, în presa interbelică: „Şedinţa începând la o oră nepotrivită, dupămasă, doi senatori s-au absentat, preferând ca astăzi să doarmă acasă“. În plus, arestarea unor jurnalişti sau directori de ziare consideraţi incomozi nu suprindea pe nimeni. Iată ce declara Nae Ionescu despre cele petrecute în perioada Regenţei, când guvernau ţărăniştii: „La 4 ianuarie 1930, d. Maniu îmi confisca ziarul în care nu făceam decât să reproduc declaraţiile pe care d-sa le făcuse în opoziţie“. Este vorba de „Cuvântul“, care dusese o campanie pătimaşă pentru înlăturarea liberalilor de la putere şi înscăunarea partidului condus de Iuliu Maniu.

Nae Ionescu continuă, arătând că, cu două zile înainte de confiscarea tirajului gazetei, „d. Maniu m-a condus prieteneşte până dincolo de uşă şi m-a asigurat de statornicia sentimentelor sale, subliniind necesitatea absolută a colaborării noastre. Asta la 1,20. Ceea ce nu-l impiedică însă ca la ora 1,25 să cheme telefonic Siguranţa Generală, cerându-i să mă pună în urmărire“.

Pomeni electorale

Presa vremii abundă de articole referitoare la alegeri, prezentate în funcţie de orientarea politică a fiecărei gazete. Bunăoară, în 1921 se vorbea deschis în presă despre pomenile electorale. „Noi, liberalii, vom face ca Averescanii: prin imagini de orice fel, cu chipul lui Ionel Brătianu purtat în vârful unei prăjini, prin manifestaţie exterioară muzică, tămbălău, alcool etc. vom aduce masele de ţărani şi muncitori la vot bine pregătite sufleteşte în favoarea noastră“, scria Vintilă Brătianu, proaspăt perdant în întrecerea electorală, în ziarul „Ţara nouă“. Şi ziarul Curierul, din 9 decembrie 1928, face vorbire despre legătura dintre alcool şi politică: „Propagandiştii liberali s-au fixat la această lozincă electorală nouă: vin la discreţie!“.

Şi totuşi, alegeri…

În lipsa talk-show-urilor de azi, ziarele erau utilizate şi ca prilej de polemici, politicienii răspunzându-şi unul altuia prin intermediul cernelii tipografice.

„Voi face totul ca alegerile să fie libere. Eu am un mandat imperativ: să fac alegerile şi le voi face. (…) Nu fac politică; a doua zi după constituirea Parlamentului voi demisiona“, clama generalul Arthur Văitoianu într-un interviu acordat ziarului Izbânda. Opoziţia nu rămâne tăcută şi îi răspunde acestuia, cu numai o zi înaintea alegerilor, în ziarul Epoca: „Se minte pe toată linia; se minte cu îndrăzneală“.

Care va să zică, domnilor, doamnelor, nimic nou sub soare!!

Categoria: Nr. 2 / Decembrie 2008 - Ianuarie 2009, România | Nici un comentariu

BARBU CATARGIU DESPRE EXPERIENŢA ŞI CUMPĂNIREA POLITICĂ

decembrie 2008

Barbu Catargiu scria în État social des Principautés Danubiennes (Imprimerie de Bols Wittouk, Bruxelles, 1855, 32 pp./fragmente reproduse după „A fi conservator“, antologie, comentarii şi bibliografie de Ioan Stanomir şi Laurenţiu Vlad, Editura Meridiane, Bucuresti, 2002, pp. 219220) despre experienţa şi cumpănirea politică, critica tulburărilor socialpolitice, evoluţia organică a comunităţii, ordinea, legalitatea şi proprietatea.

„Doctrinele periculoase care au ameninţat Europa cu o catastrofă în anul 1848 au ajuns şi în aceste locuri liniştite, lăsând amintiri sinistre tuturor. Participanţii la trista parodie revoluţionară a ţării noastre au fost ori destul de naivi, ori suficient de perverşi ca să împingă mişcarea lor necugetată către aberaţiile comunismului.

Din nefericire acesta este spiritul omenesc; alunecând pe panta greşelilor, el nu se opreşte decât la ultimele limite ale rătăcirii, mai cu seamă atunci când îi lipseşte acea soliditate a judecăţii, pe care o pot da numai o instrucţie sănătoasă sau măcar o mare experienţă.

Cum în ţara noastră nu există nici întreprinderi industriale sau comerciale considerabile, nici mari capitaluri, nici datorie publică, întreaga avere a locuitorilor înstăriţi se sprijină pe proprietatea funciară. Or, tocmai împotriva acestei proprietăţi revoluţia de la 1848 şi-a îndreptat armele.“

„Reformele violente sau intempestive sunt convulsii sociale care lasă mai multe urme ale răului decât germeni ai binelui, în timp ce ameliorările progresive, măsurate, în concordanţă cu gradul de civilizaţie al ţării unde ele operează şi fondate pe justiţie şi raţiune, rămân întotdeauna şi prepară calea unor noi ameliorări.

Ca să vindecăm un corp bolnav, nu este necesar să ştim doar că acel corp suferă, trebuie să căutăm cauzele bolii, să descoperim originea răului. Tot aşa, pentru a regenera o ţară, nu este de ajuns doar să ştim că acea ţară este înapoiată, că o clasă de oameni sunt săraci, nefericiţi, ci suntem obligaţi să cercetăm adevarata sursă a durerii care o copleşeşte. Altfel tăiem la întâmplare şi omorâm bolnavul pe care vrem să-l vindecăm, dezorganizăm ţara pe care căutăm s-o reformăm.

De aceea este de o mie de ori mai dezastruos ca o ţară să aibă legi bune călcate însă în picioare, decât să aibă legi mediocre, dar respectate sau chiar să nu aibă deloc. În Anglia, englezii se supun legilor vechi care sunt chiar contrare secolului nostru şi nu fac altele decât cu foarte mare circumspecţie. În Franţa s-au schimbat patru sau cinci carte constituţionale în ultimii 60 de ani. Care dintre cele două ţări totuşi, ne întrebăm, este mai bine guvernată?“

Politician conservator, născut în 1807; studii universitare în Franţa (anii ‘20-’30 ai veacului al XIX-lea); deputat de Teleorman în Adunarea Obştească în 1841; director în Departamentul Dreptăţii în 1842, în timpul domniei lui vărului său Gheorghe Bibescu (18421848); adversar declarat al Revoluţiei de la 1848, (în perioada Revoluţiei pleacă în Austria, Franţa şi Anglia); la revenire ocupă, din nou, funcţia de Director la Departamentul Dreptăţii, Judecător la Înalta Curte, de unde a demisionat în 1856, în vremea domniei celuilalt văr al său, Barbu Ştirbei (18491853, 1854-1856); este primul lider al unei grupări conservatoare constituite în anii 1859-1862, cel dintâi prim-ministru al primului guvernul unic al Principatelor Unite 1862; moare asasinat în iunie 1862.

Categoria: Nr. 2 / Decembrie 2008 - Ianuarie 2009, România | Nici un comentariu

„RĂZBOIUL DIN GEORGIA, AŞA CUM A FOST“

decembrie 2008

În luna noiembrie, Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti a fost gazda expoziţiei itinerante de fotografie, intitulată „Războiul din Georgia, aşa cum a fost“.

Evenimentul a marcat împlinirea a cinci ani de la declanşarea „Revoluţiei Rozelor“ de la Tbilisi, fenomen care l-a determinat pe preşedintele Eduard Sevardnadze să se retragă din funcţie, la presiunea străzii. Momentul a marcat începutul transformărilor democratice în această ţară şi apropierea ei de structurile euro-atlantice.

În cadrul vernisajului, ambasadorul georgian, E.S. Levan Metreveli, a transmis presei din România mulţumirile sale şi ale poporului georgian pentru curajul de care aceasta a dat dovadă şi pentru modul obiectiv, profesionist, în care a reflectat evenimentele din Caucaz.

„Vreau să mulţumesc în numele ţării mele, tuturor jurnaliştilor români, prezenţi în Georgia pe timpul războiului din luna august, precum şi poporului român pentru sprijinul acordat. De asemenea, aduc mulţumirile noastre domnului preşedinte Traian Băsescu“, a spus ambasadorul.

În cadrul evenimentului, au fost premiaţi o serie de jurnalişti din presa centrală pentru „profesionalism, onoare şi curaj în susţinerea adevărului, pentru responsabilitate civică şi pentru compasiune faţă de drama poporului georgian în timpul conflictului Rusia-Georgia din august 2008“.

Premiile au fost oferite de către Ambasada Georgiei la Bucureşti, Fundaţia pentru România, Asociaţia Civic Media şi Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor. Diplomele au fost înmânate personal de către Ambasadorul Georgiei, Levan Metreveli, şi de către preşedintele Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, profesorul Radu Ciuceanu.

Cu acest prilej, E.S. Levan Metreveli a acordat, în exclusivitate, un scurt interviu revistei Politica.

„Mentalitatea comunistă a Rusiei spune că Georgia trebuie recuperată ca fostă parte a Imperiului sovietic“

Interviu în exclusivitate pentru revista Politica

Domnule Ambasador, care au fost premisele declanşării acestui război?

Pot răspunde foarte simplu. În Georgia a a- vut loc o revoluţie în ur- mă cu cinci ani. Ţara a intrat pe făgaşul cel bun, adică pe drumul către democraţie. Oa- menii au început să trăiască mai bine, pen- tru că foarte multe lu- cruri s-au schimbat în ţară. Georgia începuse să cunoască succesul tot mai mult, iar aspi- raţiile noastre euro-at- lantice au fost un factor important. Toate aces- tea, laolaltă, au „moti- vat“, într-un fel, Rusia să invadeze ţara. Rusia susţine că a răs- puns ofensivei militare georgiene.

În Georgia, nimeni nu trăieşte cu iluzia că o ţară atât de mică ar putea câştiga un război cu acest imperiu uriaş. Aşadar, războiul nu a fost în interesul nostru. Şi ţin să vă reamintesc că totul s-a întâmplat în perioada Olimpiadei, în perioada vacanţei de vară, atunci când mulţi dintre oficialii guverna- mentali georgieni erau în concedii.

Cum au decurs eveni- mentele?

Rusia a atacat într-un mod foarte dur. Războ- iul nu a durat mult, dar au fost multe victime, multe drame personale.

Drame care se află aici, în aceste imagini.

Aşadar, principalul scop al expoziţiei este acela de a aduce mai aproape de publicul din România şi mai aproape de publi- cul din Europa, războiul din Georgia, cu victimele şi cu implicaţiile sale.

Credeţi că invazia Rusiei este o consecinţă a politicii prooccidentale a Georgiei?

Ţara este într-o con- tinuă dezvoltare, are succes, aşa că probabil acesta este unul dintre motivele pentru care Rusia a fost atât de invidioasă. Pentru că Georgia a luptat cu corupţia şi a făcut-o cu succes, pentru că veni- tul nostru a crescut, pentru că am spus că ne îndreptăm către Europa şi că vom fi mai aproape de Europa în multe privinţe: din punct de vedere politic, din punct de vedere al drep- turilor omului, din punct de vedere al democra- ţiei.

Toate acestea au con- dus la materializarea mentalităţii comuniste a Rusiei, potrivit căreia Georgia trebuie recupe- rată ca fostă parte a Imperiului. Aceasta este mentalitatea pe care au avut-o în ultimii ani.

Categoria: Nr. 2 / Decembrie 2008 - Ianuarie 2009, România | Nici un comentariu

Pagina urmatoare »