Ca să descoperi istoria civilizaţiei occidentale, este suficient să cercetezi trecutul Siciliei.

Fiecare perioadă de stăpânire străină a adus un element nou în bogata tradiţie politică, socială şi artistică a insulei din Marea Mediterană.

ÎNCEPUTURI

Dacă excludem originile îndepărtate ale primelor populaţii aşezate în insulă, greu identificabile, cunoscute generic sub numele de sicili, găsim totuşi ca reper semnificativ prezenţa feniciană, cartagineză şi colonizarea greacă a insulei, ale cărei întemeieri urbane dăinuie şi astăzi (Syracusa, Catania). Aşezările lor purtau denumiri cu conotaţie geografică şi toponimică (de exemplu, Catania provenind probabil de la „katane“ loc arid sau stânci golaşe). Se pare că aceste aşezări au fost fondate de colonişti greci din regiunea Calcis a Greciei, şi împreună cu alte colonii din sudul Italiei formau aşa zisa „Magna Graecia“.

În acest context istoric, legenda lui Ulysse care, în periplul său spre Itaca, ar fi poposit şi pe coastele Siciliei, ar putea fi plauzibilă.

Evident, trebuie să ţinem cont de dinamismul şi bogăţia relatărilor călătorilor şi marinarilor eleni, care au fost sigur impresionaţi de priveliştea oferită de vulcanii Etna sau Vezuviu, uşor asimilabili cu obstacolele trecerii prin Scylla şi Caribda.

De asemenea, de această perioadă se leagă personalitatea tyranului Hieron al Syracusei sau marea expediţie ateniană în Italia pusă la cale de Alcibiade, în contextul războiului peloponesiac. Acesta a antrenat în conflict majoritatea oraşelor-state greceşti (polis-uri), la sfârşitul secolul al V-lea î.Chr (431404 î.Chr). Acum se remarcă în mod deosebit colonia greacă Agrigento, în prezent un punct arheologic de referinţă. Aici se găsesc ruinele a nu mai puţin de 50 de temple greceşti din secolele VI-V î.Chr.

Tot din această perioadă datează şi actualul oraş Taormina, datând din secolul al IV-lea. Astăzi, locul este un amestec original de clădiri medievale, biserici, restaurante şi cafenele.

Sicilia devine provincie romană după primul război punic (241 î.Chr) şi este o sursă importantă de cereale şi produse agropastorale pentru Roma, sub numele de Provincia Sicilia.

Poate că nu întâmplător de aici a pornit răscoala vestitului gladiator trac Spartacus, ridicat din mijlocul sclavilor crunt exploataţi pe marile suprafeţe cultivate ale Siciliei.

În perioada romană, insula a fost o provincie destul de neglijată, situaţie faţă de care a luat atitudine marele orator roman Cicero în sec I î.Chr. În ciuda acestei politici, Sicilia contribuie la apariţia unor mari personalităţi ale lumii antice, precum istoricul Diodor Siculus („din Sicilia“).

Tot în această perioadă se dezvoltă în Sicilia una din primele comunităţi creştine. Printe primii martiri creştini s-au numărat Sfânta Agatha şi Sfânta Lucia din Siracuza.

În anul 440, Sicilia va fi invadată de regele vandal Genseric, semn al prăbuşirii inexorabile a Imperiului Roman.

După prăbuşirea imperiului roman, sub asaltul succesiv al populaţiilor germanice (476), Sicilia şi Italia vor fi recucerite de Imperiul Bizantin, marea insulă fiind stăpânită de bizantini până la cucerirea arabă din perioada 827-902.

SINTEZA ARABO-NORMANDĂ

Cucerită de musulmanii dinastiei aglabide din nordul Africii (Tunisia), în condiţiile unor lupte grele, purtate între 827 şi 902, Sicilia a rămas în mâinile unor emiri musulmani, sub dependenţă nominală de Aglabizi, apoi de Fatimizi (dinastie succesoare Aglabizilor), până în anul 1091. Sicilia avea să fie mereu disputată în lupta nu numai pentru supremaţia economică, ci şi pentru cea de idei. În comparaţie cu cucerirea rapidă a Spaniei de către musulmani (devenită „Al Andalus“), în Sicilia s-a luptat mai mult, iar după victoria musulmanilor, aceştia le-au acordat creştinilor şi evreilor libertatea de a-şi păstra religia.

Principalul simbol al acestei perioade, oraşul Palermo, nu are grandoarea Granadei musulmane, dar arhitectura oraşului este extrem de eclectică. Multe clădiri ce par islamice au fost ridicate de normanzi, care erau fascinaţi de cultura arabă. Dar musulmanii au rămas încă numeroşi în insulă şi sub stăpânirea regilor normanzi, beneficiind la rândul lor de o mare toleranţă şi jucând un rol însemnat în anturajul noilor suverani. Regele Roger al II-lea, care adoptase un mod de viaţă aproape oriental, a favorizat pe artişti, dar şi pe suveranii musulmani. Cea mai inedită atracţie a oraşului Palermo este cartierul La Kalsa, care nu seamănă cu nici un loc din Sicilia. Creat în timpul stăpânirii arabe, acest cartier dens, cu străduţe arabe înguste şi pitoreşti, este neaşteptat de aproape, ca aspect, de citadelele tipice oraşelor nord-africane (Sousse, Monastir, Marrakesh).

Musulmanii din insulă au fost zdrobiţi, în condiţiile revoltei acestora împotriva taxelor crescute aplicate de noii stăpânitori, necesare susţinerii cruciadelor.

Pe dealul Rocca d’Entella, s-a aflat ultima fortificaţie musulmană, iar aici se pot vedea ruinele palatului lui Ibn Abbad, ultimul conducător islamic al Siciliei. Din această perioadă au rămas vestigii impresionante. Bunăoară, în piaţa centrală din oraşul Cefalu se află unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri din Europa marea catedrală rămasă din perioada stăpânirii normande. Călătorul nu rebuie nicidecum să rateze domurile din Palermo sau Monreale, impresionante exemple ale sintezei artistice arabo-normande.

EVUL MEDIU ŞI EPOCA MODERNĂ: REVIN EUROPENII

Conflictele dintre dinastia de Hohenstauffen şi papalitate au provocat în 1266 cucerirea insulei de către Carol I de Anjou. Însă, poziţia faţă de cucerirea franceză şi taxele impuse de aceasta au condus la invadarea şi cucerirea insulei de către Pedro al III-lea al Aragonului. Guvernată de regii Spaniei din 1479, Sicilia a suferit o teribilă epidemie de ciumă în 1656, urmată de un mare cutremur în 1693. În secolul al XVIII-lea, Sicilia a trecut sub coroana de Savoia, fiind cedată de Casa de Habsburg în schimbul unei alte insule cu un trecut bogat, Sardinia. La 1735, Sicilia ca şi Regatul Neapolelui trec sub autoritatea Bourbonilor spanioli, formând Regatul Celor Două Sicilii. Atunci când Napoleon i-a alungat pe Bourbonii francezi de pe continent, aceştia s-au refugiat în Sicilia.

Renumele uşor nefast al Siciliei nu este decât rezultatul perpetuării unor clişee moderne, care o asociază cu fieful Mafiei. Adevărata imagine a Siciliei se lasă greu desluşită, de sub straturi întregi de „farduri istorice“ care i-au îmbogăţit şi adâncit misterul.

Perioada contemporană între rămânere în urmă şi tradiţie

În anul 1816, pe insulă au fost iniţiate mişcări de protest împotriva refuzului Bourbonilor de a săvârşi reforme, care vor fi încununate de succes abia după expediţia lui Garibaldi în Sicilia, din cadrul mişcării „Rissorgimento“.

Acţiunea s-a soldat cu unificarea Italiei şi alipirea insulei la acest stat. În ciuda integrării ei în economia unificată a Italiei, Sicilia a rămas în urma zonelor dezvoltate din nord, cu oraşe prospere precum Milano, Torino sau Genova. Situaţia a permis unor reţele de crimă organizată, cunoscute sub denumirea generică de „Mafia“, să-şi păstreze influenţa din secolul al XIX-lea, deşi au fost parţial suprimate de regimul fascist al lui Mussolini, la sfârşitul anilor ‘30. Mai departe, insula nu a fost ocolită de evenimente nici în timpul celui de-al doilea război mondial. Aici au debarcat mai întâi trupele americane pentru eliberarea Europei de sub ocupaţia armatelor lui Hitler, Sicilia fiind eliberată în intervalul 10 iulie-16 august 1943. Sicilia a devenit totuşi o regiune autonomă în 1946, ca o recunoaştere a specificului şi tradiţiei sale variate şi unice.

Numărul românilor care locuiesc legal în Italia s-a dublat în ultimii doi ani. Între 3,4 şi patru milioane de imigranţi trăiesc legal pe teritoriul italian, iar numărul românilor, cea mai mare comunitate de străini din ţară s-a dublat în doi ani, ajungând aproape de un milion.

Aşa arată un raport prezentat în noiembrie la Roma de două organizaţii catolice. În 31 octombrie 2007, rezidenţii străini cu situaţie legală reprezentau 6,7% din populaţia italiană, precizează raportul redactat de Caritas şi Fundaţia Migrantes.

Asociaţiile recunosc că estimările lor sunt mai mari decât ale Institutului italian de statistică (ISTAT), care evalua rezidenţii străini la 3.443.000 la începutul acestui an. Diferenţa apare din faptul că asociaţiile iau în calcul şi imigranţii recenţi, care nu au obţinut încă permis de rezidenţă, precizează raportul. Cea mai importantă comunitate de străini este cea a românilor, care s-a dublat în ultimii doi ani şi număra aproape un milion de rezidenţi legali la sfârşitul anului 2007, potrivit estimărilor asociaţiilor. Aproape trei sferturi dintre românii din Italia, 73,1%, spun că au venit pentru a-şi găsi de lucru, iar 23,5% din motive familiale.

O PARTE A ROMÂNILOR NU ESTE BINE VĂZUTĂ ÎN ITALIA

Nu toţi românii sunt priviţi cu respect de italieni. Recent, magazinul unei familii de români din Roma a fost incendiat, după ce mass-media italiană a acuzat pe nedrept un conaţional de-al nostru că ar fi provocat un accident rutier, soldat cu rănirea a 11 persoane, dintre care trei, grav.

Televiziunile din Peninsulă au anunţat la jurnalele de ştiri că un român, aflat sub influenţa alcoolului şi a drogurilor, a lovit cu maşina un grup de persoane care aşteptau autobuzul, la Roma, provocând rănirea a 11 dintre ele. De fapt, şoferul, în vârstă de 26 de ani, era croat. Informaţiile greşite au alimentat, însă, şi mai mult tensiunea faţă de imigranţi.

Astfel, un grup de persoane au aruncat cu cockteiluri Molotov întrun magazin cu produse alimentare româneşti din Arcilia, un district al Romei, şi au scris sloganuri rasiste pe pereţii acestuia. Autorităţile italiene au lansat o anchetă pentru a identifica autorii atacului, însă avertizează că este posibil să nu se termine aici. „Ne temem că ar putea exista şi alte atacuri în această zonă“, admit anchetatorii.

CAZUL MAILAT ATRAGE URA FAŢĂ DE ROMÂNI

Intoleranţa faţă de români vine după mediatizatul eveniment în care a fost implicat un conaţional, în octombrie 2007. Romulus Nicolae Mailat a fost găsit vinovat pentru uciderea Giovannei Reggiani, în apropiere de Roma, şi a fost condamnat la 29 de ani de închisoare. Mailat va trebui să plătească şi o amendă de 1.000 de euro şi despăgubiri în valoare de 500.000 de euro soţului victimei.

Cazul Mailat a generat o polemică de amploare în Peninsulă privind siguranţa şi imigraţia.

Incidentul a intervenit în contextul în care românii deveniţi cea mai mare comunitate de străini din Italia erau deja la originea unei serii de crime şi acte reprobabile care exasperaseră opinia publică italiană, determinând autorităţile să-şi pună problema unor măsuri la nivel de UE. Consiliul Italian de Miniştri, reunit în şedinţă extraordinară, a adoptat un pachet de măsuri de siguranţă, care prevedea, printre altele, posibilitatea de a îndepărta de pe teritoriul Italiei, în anumite condiţii, cetăţeni comunitari.

Măsuri dure împotriva imigraţiei ilegale

Tema siguranţei a marcat campania electorală pentru alegerile legislative şi pe cea pentru primăria Romei, din primăvara anului 2008. Astfel, toţi candidaţii au ameninţat românii cu măsuri dure. Primarul Romei, Gianni Alemanno, a dedicat primul său gest soţului Giovannei Reggiani.

După venirea la putere a dreptei, Parlamentul italian a aprobat un pachet controversat de măsuri pentru combaterea imigraţiei ilegale. Acesta prevedea delictul de imigraţie ilegală, care poate fi sancţionată cu închisoarea de la şase luni la patru ani, suplimentarea cu o treime a pedepselor în cazul în care infracţiunile erau comise de un imigrant ilegal, expulzări mai facile şi pedepse cu închisoarea de la şase luni la trei ani pentru proprietarii care îşi închiriau locuinţele unor imigranţi ilegali.

Cea mai criticată măsură de către politicienii români şi europarlamentari a fost amprentarea romilor, în cadrul unui recensământ desfăşurat în taberele de nomazi.

În luna octombrie, la cererea Uniunii Europene, Italia a renunţat să mai expulzeze cetăţeni comunitari din motive imperative legate de ordinea publică. În plus, autorităţile din Peninsulă au suprimat pedeapsa cu închisoarea pentru delictul controversat de imigraţie clandestină şi expulzarea automată a cetăţenilor UE care nu au suficiente venituri sau domiciliu stabil.

Acţiuni pentru îmbunătăţirea imaginii României în Italia

După moartea Giovannei Reggiani, autorităţile de la Bucureşti şi cele de la Roma şi-au intensificat cooperarea. La începutul lunii noiembrie, premierul român Călin Popescu Tăriceanu a trimis un grup de experţi în Italia, pentru a ajuta autorităţile din Peninsulă, în cadrul unui plan de acţiune energică pentru combaterea fenomenelor infracţionale care au ca autori cetăţeni români. În acest sens, mai mulţi poliţişti români au fost trimişi în Italia, iar cele două guverne au semnat mai multe acorduri.

În paralel, MAE a lansat o campanie de diplomaţie publică intitulată „Piazza di Romania“, destinată îmbunătăţirii imaginii României în Italia. Campania include o serie de evenimente în Torino, Milano şi Roma, finanţate de Guvern cu 350.000 de euro şi de la Ministerul Turismului cu 100.000 de euro.

Victoria lui Barack Obama în alegerile prezidenţiale americane a stârnit, aproape imediat, cel puţin o reacţie interesantă printre francezi. Cu toate că sunt mândri de principiile egalitariste promovate de ţara lor, francezii recunosc că minorităţile rasiale nu apar în funcţii de conducere din domeniul politic sau economic.

Cel mai mare şoc recent suferit de imaginea Franţei de casă deschisă pentru egalitatea etnică s-a petrecut în anul 2005. Atunci, mai multe săptămâni de zile, imigranţii care locuiesc în suburbiile Parisului au paralizat oraşul cu revolte violente.

Astăzi, când S.U.A. adesea criticate în Europa pentru problemele rasiale şi-au ales un preşedinte negru, mai mulţi politicieni francezi pun la zid prejudecăţile propriei ţări. „Franţa are multe de învăţat din ceea ce se petrece în America“, a declarat Christiane

Taubira, o politiciană franceză de culoare din departamentul Guyanei Franceze, cu ocazia unui dineu organizat în apropierea Parisului, în cinstea noului preşedinte american.

Taubira a candidat la preşedinţie în anul 2002, din partea Partidului Radical de Stânga, fiind votată de 2 procente dintre alegători. „Oamenii din Statele Unite ale Americii au crescut alături de Obama şi au reuşit să-şi învingă prejudecăţile.

O asemenea situaţie pare, deocamdată, imposibil de atins în Franţa“, a mai spus Taubira. Conform celor mai recente studii şi recensăminte din Hexagon, aproximativ 10 la sută din populaţia Franţei are rădăcini africane sau arabe.

O tentativă de acceptare oficială şi deschidere către minorităţi a încercat, anul trecut, preşedintele Nicolas Sarkozy. El a numit, în cabinetul său, trei femei de provenienţă africană.

Cu toate acestea, doar trei din cei 36.000 de primari aleşi în Hexagon, şi un singur parlamentar din Adunarea Naţională sunt negri. Nu există directori negri în marile companii franceze şi, conform Consiliului Reprezentativ al Asociaţiilor Negrilor, o organizaţie care apără drepturile minorităţilor, Franţa nu are ambasadori de culoare.

EUROPA ESTE INVIDIOASĂ PE REUŞITA AMERICANILOR

„Căutându-l pe francezul Obama“, a fost titlul unei anchete, de anvergură, publicate luna trecută în ziarul „Le Monde“.

„Mâine dimineaţă aş vrea ca toţi să fim americani şi să gustăm o bucăţică din visul american“, a declarat pentru radioul public, secretarul de stat francez pentru drepturile omului, Ramada Yade, de origine senegaleză, după anunţarea rezultatului alegerilor de peste ocean.

Politicienii francezi sunt de părere că întreaga Europă este invidioasă pe reuşita electoratului american, pentru că nicio naţiune de pe bătrânul continent nu a reuşit să ridice o minoritate până la conducerea ţării.

În mod paradoxal, o problemă în atingerea egalităţii în Franţa este tocmai modul rigid în care este privită această problemă în domenii ca educaţie, forţa de muncă şi ajutoarele sociale.

Există egalitate pentru minorităţi în Franţa?

În încercarea de a asigura egalitatea, legile franceze interzic strângerile de informaţii şi date personale cu privire la rasă, etnie şi religie. Rezultatul este că nu există statistici oficiale pe tema minorităţilor iar încercările în acest sens sunt considerate, de mulţi francezi, ca un boicot asupra egalitarismului.

În ultimii ani s-au făcut şi eforturi susţinute de integrare a tinerilor reprezentanţi ai minorităţilor. În anul 2001, una din cele mai mari universităţi franceze a început să atragă studenţi din zonele locuite de emigranţi.

De asemenea, mai multe companii au început să vizualizeze cererile potenţialilor angajaţi fără a citi numele aplicanţilor, în încercarea de a reduce discriminarea. Totuşi, structurile administraţiei centrale franceze încetinesc integrarea minorităţilor. Faţă de S.U.A, unde aproape oricine poate ajunge să fie propus pentru cea mai înaltă funcţie a federaţiei, în Franţa veteranii celor două partide principale şi nu alegătorii propun, în general, candidaţii pentru şefia statului. „Structura ierarhică a politicii franceze demonstrează, făra echivoc, că nu există şi nu poate exista un Obama francez“, spune Vincent Tiberj, cercetător la Centrul pentru Cercetări Politice din Hexagon. El mai subliniază şi că valul mare de imigranţi a venit în Franţa mult mai târziu ca în S.U.A. „Aici, nevoia de egalitate a apărut abia în anii 1980“, a concluzionat Tiberj, demonstrând că o situaţie cum este cea din America este imposibilă acum şi va putea fi atinsă doar cu perseverenţă din partea francezilor şi a tuturor europenilor.

Preşedintele francez Nicolas Sarkozy s-a declarat satisfăcut de răspunsurile găsite în chestiunea crizei financiare, la finalul summitului G20 desfăşurat luna trecută la Washington. „Cred că putem spune că este un summit istoric, în măsura în care, pentru prima dată, ţări atât de diferite decid să ia iniţiative în comun, iar administraţia americană acceptă să acţioneze pe subiecte asupra cărora toate celelalte administraţii americane refuzaseră să facă ceva“, a spus Sarkozy, citat de AFP. În opinia sa, summitul „aduce răspunsuri structurale crizei financiare şi răspunsuri la criza economică“. El a citat cele patru principii asupra cărora ţările au ajuns la un acord: „relansarea coordonată şi concertată a acţiunii economice“, „noua reglementare a pieţelor, pentru evitarea altei crize de acest gen“, „noua guvernanţă economică mondială“, precum şi „refuzarea protecţionismului“. Sarkozy a fost primul care a cerut reunirea unui summit internaţional. În luna septembrie, el a pledat pentru un „capitalism reglementat“ care să reprime abuzurile. De atunci, a tot cerut „refondarea“ capitalismului financiar. Reticent, Bush a spus că este foarte ataşat de „fundamentele capitalismului democratic şi de libertatea pieţelor“, avertizând cu privire la efectele perverse ale unor noi reglementări asupra activităţii economice. Însă la 18 octombrie, la Camp David, Sarkozy l-a convins să accepte până la urmă acest summit.