Pentru etnia tătarilor, cuvântul „surgun“ are o rezonanţă aparte, el fiind sinonim cu tragicele evenimente petrecute acum 64 de ani, când autorităţile sovietice au decis deportarea lor din Crimeea.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la ordinul lui Stalin, sute de mii de tătari crimeeni au fost deportaţi, mulţi dintre ei nemaiîntorcându-se niciodată pe meleagurile natale. În zilele lui mai 1944, liderii sovietici responsabili cu aducerea la îndeplinire a ordinului lui I.V. Stalin, de deportare rapidă a tătarilor crimeeni şi a altor naţionalităţi din Caucaz, au schimbat o serie de telegrame, descoperite mai târziu în arhivele KGB şi publicate în ziarul „Yeni Dunya“ de către reprezentanţi ai tătarilor din emigraţia americană. Unul dintre aceste documente, datat din 19 mai 1944 şi adresat lui I.V. Stalin şi lui V.M. Molotov, constituie un raport al NKVD despre situaţia la zi a desfăşurării „Operaţilor speciale de deportare a tătarilor crimeeni“. Conform acestui document, la sfârşitul zilei de 19 mai, 165.515 persoane au fost ridicate din localităţile lor şi adunate în diferite gări din Crimeea. După o triere prealabilă, 136.412 de tătari au fost încărcaţi în garnituri de tren şi trimişi spre destinaţiile de exil. Se preciza că operaţiunea era în plină desfăşurare. Ceilalţi 30.000 de tătari au fost trimişi în lagărele de muncă, în GULAG. L.P. Beria, comisarul poporului pentru Afaceri Interne, primea pe 20 mai 1944 o telegramă de la deputatul crimeean sovietic, Bogdan Kabulov, în care se preciza: „Vă anunţăm că operaţiunea de deportare a tătarilor crimeeni care a început pe 18 mai, aşa cum aţi cerut dvs, este practic încheiată, astăzi, 20 mai 1944, orele 16.00. În total 173.287 de persoane au fost deportate prin încărcarea lor în 67 de garnituri de tren. Deja 63 de garnituri pline cu tătari sunt în drum spre destinaţie, iar alte patru garnituri vor pleca astăzi. În completare, 6.000 de tătari crimeeni, conform planului, urmează să fie mobilizaţi şi să fie trimişi la bazele militare din Suriev, Rubinsk şi Kuchishiev. Un contingent special de muncă, de 5.000 de tătari, la dorinţa lor, urmează, de asemenea, să fie trimis la Moscov-Ugol“.
SOVIETICII CONFUNDĂ DEPORTAREA CU STRĂMUTAREA
Puţinii supravieţuitori ai acestei tragedii supranumesc „surgunul“ tătarilor crimeeni, „Holocaustul pe roţi“. Mărturiile supravieţuitorilor „Surgunului“ sunt un răspuns revelator şi totodată zguduitor la versiunea sovietică a celebrului decret nr. 5859 (top secret), emis de Comitetul de Stat pentru Apărare al URSS, la 11 mai 1944. Decretul amintit reprezintă ordinul de deportare dat de Stalin şi se constituie într-o descriere amănunţită a modului în care a fost planificată şi înfăptuită această operaţiune. Evident, versiunea sovietică privind acest eveniment tragic pentru etnia tătarilor este total diferită de realitatea istorică. Astfel, acţiunea de deportare este justificată de către autorităţile sovietice prin pretinsa colaborare a unor membri ai etniei tătare cu ocupantul nazist în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Surprinzător este faptul că în decretul emis de oficialităţile sovietice nu se foloseşte termenul de „deportare“, ci de „strămutare“.
Deportarea a fost practic o „călătorie a morţii“, de 3-4 săptămâni, în vagoane de marfă sau pentru vite, înghesuiţi la maximum, întocmai ca în camerele de gazare naziste.
Pentru foarte mulţi tătari, „călătoria“ spre locurile de deportare a fost şi ultima.
Printre tătarii deportaţi se numărau inclusiv partizani bolşevici din Crimeea, luptători din rezistenţa antifascistă şi activişti ai PCUS. De asemenea, foarte mulţi erau copii, femei, invalizi şi oameni în vârstă. Deportarea s-a făcut fără să se mai aştepte sfârşitul războiului. Faţă de predecesorii săi, ţarii Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a, Stalin a fost mult mai direct în ceea ce priveşte mijloacele de deportare a tătarilor din Crimeea. În Evul Mediu, tătarii au ocupat arii întinse ale Rusiei de azi, în special cele din vecinătatea fluviului Volga. Unele din aceste teritorii au constituit hanate tătăreşti independente, care au fost treptat cucerite de ruşi, în special de trupele de cazaci creştini ortodocşi ale ascestora, special constituite pentru a lupta împotriva tătarilor, respectiv împotriva seminţiilor turce musulmane. Două din aceste hanate tătăreşti au fost în mod deosebit remarcabile pentru longevitatea şi însemnătatea lor politico-militară: la nord, cel din Kazan de pe cursul superior al Volgii, şi cel din Astrahan, la confluenţa fluviului cu Marea Caspică. Ambele au devenit cu timpul parte a Rusiei ţariste.
ARTE VIZUALE/MEDIA