Îndelungata istorie a Partidul Naţional Liberal se confundă exceptând perioada comunistă cu destinele României moderne. De numele „dinastiei“ Brătienilor se leagă şi naşterea României Mari. De numele PNL rămân, de asemenea, legate momentele ulterioare actului unic de la 1 Decembrie 1918, perioadă în care noul stat naţional cunoaşte profunde transformări sociale şi economice.

O ISTORIE DE 133 DE ANI

PNL, ca formaţiune politică spre deosebire de curentul liberal, ai cărui germeni îşi fac simţită prezenţa în Principate încă de la finele secolului al XVIII-lea, manifestându-se pregnant în 1848 -, a luat fiinţă în 1875. Primii săi conducători au fost Dumitru şi Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti şi fraţii Golescu, politicieni care îşi promovaseră ideile şi opţiunile liberale încă din perioada Revoluţiei paşoptiste. Cei care au coagulat liberalismul autohton, sub stindardul unei singure formaţiuni politice, au fost personalităţi de excepţie şcolite şi educate în Occident, lume în care burghezia în ascensiune se confrunta, tot mai violent, cu nobilimea privilegiată.

LIBERALISMUL LA 1848

Revoluţia paşoptistă din Ţara Românească constituie un moment extrem de important pentru naşterea şi dezvoltarea României moderne, pe principii liberale. „Constituţia“ aşa cum era intitulat Programul în 22 de puncte, proclamat la Islaz şi consacrat la Bucureşti, la 9 şi 11 iunie preconiza existenţa unui regim liberal-democrat bazat pe un şir de libertăţi individuale şi de grup, precum şi pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor. Prin instituţiile concepute se tindea spre o formă de stat republicană, cu o riguroasă separaţie a atribuţiilor politice, şi cu un corp legiuitor rezultat din votul universal. Pe parcursul celor trei luni de viaţă ale guvernului provizoriu, în ciuda ameninţării Rusiei, o parte din aspiraţiile programatice au fost înfăptuite: constituirea unei noi administraţii provizorii; organizarea armatei, a gărzilor naţionale şi a unei tabere militare; abolirea privilegiilor feudale si convocarea unei Comisii a proprietăţii; deschiderea unei campanii electorale pentru o Adunare Constituantă; desfiinţarea cenzurii şi o libertate deplină a presei şi tipăriturilor; relaţii cu guvernele revoluţionare europene etc.

Prin propaganda politică erau răspândite în rândul maselor o serie de noţiuni liberale. Încă în preambulul „Proclamaţiei“ din 9 iunie se decreta „tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arata adevărul“. Atmosfera liberal-democrată instaurată de noul regim în Ţara Românească a generat o atitudine modernă a cârmuitorilor politici.

Printre primii liberali care se remarcă în perioada premergătoare Unirii Principatelor, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, sunt participanţii la Adunarea ad-hoc de la Bucureşti. Între aceştia, Gheorghe Magheru şi Zamfir Brosteanu din Gorj, Grigore Ghica din Ilfov, Constantin Butculescu şi Heliodor Lapati din Teleorman, Ion C. Brătianu din Argeş, Ştefan Golescu şi Nicolae Rucăreanu din Muscel, Eugen Predescu din Dâmboviţa, Ioan Cantacuzino din Prahova, Nicolae Pâcleanu şi Scarlat Voinescu din Buzău, Grigore Marghiloman şi Constantin Robescu din Focşani, Constantin Creţulescu şi Grigore Filipescu din Brăila.

Sub domnia lui A.I. Cuza, liberalismul parcurge două etape distincte de afirmare. Între anii 1859-1864 el se defineşte şi se întregeşte în toate direcţiile de acţiune. După 2 mai 1864, Cuza impunea un fel de tutelă politico-instituţională, suprimând presa autonomă, grupurile şi reuniunile politice. Dar dacă liberalismul politic se cantonează în cercuri relativ restrânse, cel intelectual şi cultural se dezvoltă fără nicio restricţie. Tot astfel, în raport economic, societatea românească se află sub impactul liberei iniţiative. Situaţia apărută permitea cristalizarea şi aprofundarea unor concepte specifice economiei de piaţă.

CUZA PLEACĂ, LIBERALISMUL RĂMÂNE

După abdicarea silită a lui Cuza din 11 februarie 1866, radicalii lui Ion C. Brătianu şi moderaţii lui Ion Ghica, precum şi o parte a conservatorilor se dedică unei intense activităţi de făurire a unui regim politic monarhic-constituţional. În acelaşi timp, puternicul nucleu al liberalilor radicali, grupaţi în jurul lui C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu. reuşesc, în 1867, să-i atragă şi pe liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu, constituind Societatea Amicilor Constituţiunii, aceasta reprezentând grupul de la care s-a pornit construirea viitorului Partid Liberal, atât din punct de vedere organizatoric, cât şi al ideilor politice.

CAMPANIA ELECTORALĂ DIN 1875, IMPREGNATĂ DE LIBERALISM

Un moment decisiv de raliere liberală l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al. CandianoPopescu, Anastase Stolojan, Gh. Chiţu, C.G. Peşacov şi N.C. Furculescu puneau bazele PNL, prin unificarea tuturor grupurilor liberale.

Preşedinte a fost ales Ion C. Brătianu în anul următor el fiind desemnat de către Carol I să formeze noul guvern.

Programul, publicat la 4 iunie 1875 în „Alegătorul liber“, nu era o expunere de principii doctrinare, ci o consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni guvernamentale. Se accentua astfel dezvoltarea „bunei stări a claselor muncitoare“ prin ocrotirea muncii şi avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatoare pentru ţărănime, împroprietărirea însurăţeilor de la sate şi a „mahalagiilor“ din oraşe, dezvoltarea învăţământului public, autonomie comunală.

Preşedinţi PNL, prim-miniştri ai României

Ion C. Brătianu prim-ministru (1876-1888); Dimitrie A. Sturdza prim-ministru (1895-1896; 1897-1899; 1901-1906; 1907-1909); Ion I. C. Brătianu prim-ministru (1909-1911, 1914-1918, 1918-1919, 1922-1926, 1927); Vintilă Brătianu prim-ministru (1927-1928); Ion G. Duca prim-ministru (1933) Călin Popescu-Tăriceanu prim-ministru (2004-2008);

1876 -1888 de-a lungul acestei perioade de 12 ani, preşedintele PNL Ion C.

Brătianu a deţinut patru mandate consecutive de prim-ministru, perioadă cunoscută în istoria României sub sintagma de „marea guvernare liberală“, şi în care au fost statuate unele dintre cele mai importante aşezăminte instituţionale, civilizaţionale şi legislative ale statului roman.

1909-1919 De numele lui I.I.C. Brătianu, preşedinte PNL între 1908 -1927 şi prim-ministru al Guvernului în cinci rânduri (1909-1911, 1914-1918, 1918-1919, 1922-1926, 1927), se leagă unele dintre cele mai mari împliniri ale poporului român alipirea (în 1913) la România a celor două judeţe Durostor şi Caliacra care formează Cadrilaterul, făurirea Statului Unitar Român şi desăvârşirea unităţii naţionale a României (1918).

GLORIA INTERBELICĂ

Liberalii au condus neîntrerupt din 1914 până în 1919 (cu o scurtă pauză între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal. După o scurtă perioadă de organizare şi de extindere în teritoriile nou alipite, liberalii s-au reîntors la putere, conducând România Mare între 1922-1928 (cu o întrerupere între martie 1926 şi iunie 1927). Perioada 1922-1926 a fost epoca celor mai mari succese liberale, guvernul lui Ion I.C. Brătianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale organizarii noului stat întregit, ale unificării celor patru regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât şi legislativ. De asemenea, au fost anii reconstrucţiei economice şi ai aplicării reformelor; s-a adoptat o nouă constituţie. În anul 1926, Partidul Liberal se afla în culmea puterii şi influenţei sale, încheindu-şi o misiune istorică începută în 1848.

ADORMIREA LIBERALISMULUI ÎN COMUNISM

Activitatea PNL a fost suspendată între 1938 şi 1944, an în care şi-a reluat activitatea, doar până la dizolvarea de către comunşti în noiembrie 1947. Membrii marcanţi ai partidului, oameni a căror activitate s-a confruntat cu evoluţia României moderne, au făcut cunoştiinţă cu teroarea puşcăriilor comuniste de la Sighet, Aiud, Jilava, Gherla, Botoşani, Râmnicu Sărat sau din lagărele de muncă. Acestea sunt numai câteva dintre locuri unde s-a încercat distrugerea spiritului liberal.

DUPĂ 1989…

După 1989 partidul a fost reînfiinţat de Dan Amedeo Lăzărescu, Nicolae Enescu, I.V. Săndulescu şi Sorin Botez, avându-l ca preşedinte în perioada 1990-1995 pe Radu Câmpeanu. O schimbare în optica partidului a survenit după alegerile din 1992 când, ulterior, s-a înfiinţat Convenţia Democrată Română.

După alegerile din 1996, PNL, aflat în CDR, a intrat în Parlamentul României cu 17 senatori şi 27 de deputaţi. În 2003, PNL şi PD au creat o alianţă pentru alegerile din 2004 sub sigla D.A., Dreptate şi Adevăr.

Alianţa l-a desemnat pe Theodor Stolojan drept candidat pentru preşedinţia României, dar pe 3 octombrie 2004, cu mai putin de două luni înainte de alegeri, Stolojan a declarat că se retrage, invocând probleme de sănătate. O decizie extrem de controversată în anii următori, pentru că Stolojan a revenit în prim-planul politicii româneşti fără nici un fel de probleme. Lovitura de teatru a dat-o încă odată Theodor Stolojan la mijlocul lunii decembrie 2008, când, numit în funcţia de premier, a anunţat, într-un discurs ambiguu, că renunţă la această nominalizare.

Feed RSS Comentarii: RSS 2.0 feed.