PRIN RĂZBOI, CRIME ŞI EXPULZĂRI, LA SEPARARE ETNICĂ

27 martie 2009, 15:45
Cautam colaboratori

Mulţi bosniaci au convingerea că au întruchipat idealul european încă înainte de a exista „Europa unită“ şi se referă în primul rând la prietenia şi înţelegerea dintre catolici, ortodocşi, musulmani şi evrei din timpul secolelor de stăpânire otomană, austriacă, apoi la integrarea în forma de organizare iugoslavă.

Astăzi, statul bosniac este încă departe de perspectiva integrării în Uniunea Europeană, căci Europa aşteaptă ca diferitele comunităţi din Bosnia „să crească din nou împreună“, fără un „acoperiş internaţional“, încă prezent în această zonă, adânc încercată de războiul din anii 1992-1995.

STINDARDUL IDEOLOGIC MULTIETNIC/CULTURAL/ RELIGIOS

Timp de secole, Bosnia a fost un loc de întâlnire a Estului, Vestului şi Sudului, a ortodocşilor, catolicilor, bogomililor, musulmanilor şi evreilor, sub diferite stăpâniri, în special otomană şi austro-ungară, iar începând cu sfârşitul secolului XIX, a sârbilor şi croaţilor cu conştiinţ a naţionalităţii lor.

În realitate, coexistenţa a fost adesea fragilă, căci oamenii respectau mai mult decât acceptau datinile şi particularităţile celorlalţi.

Coexistenţa a fost marcată dramatic în prima jumătate a secolului XX de două perioade de războaie şi de conflicte pe ambele linii, etnică şi politică.

După 1945, totuşi, sub acoperiş ul de fier al „frăţiei şi unităţii“, impus de Tito, nu numai că s-a restaurat coexistenţa, dar amestecul între naţii s-a accentuat. La această situaţie au contribuit mai mulţi factori, nu în ultimul rând urbanizarea, secularizarea şi o oarecare asimilare în identitatea iugoslavă.

Principala problemă a lui Tito, asigurarea echilibrului între aceste comunităţi etnico-religioase n-a făcut decât să înrăutăţească lucrurile, prin identificarea părţii bosniace a populaţiei cu un grup naţional numit „Musulmani“ (cu „M“ mare, spre deosebire de credinţa musulmană, care se scria cu „m“ mic). Şi în Bosnia, ca peste tot în Europa comunistă, conducerea şi represiunea comunistă au impus asimilarea şi exacerbarea diferen- ţelor etnice.

FOSTA IUGOSLAVIE, MĂCINATĂ DE RĂZBOAIE

Sfârşitul comunismului a fost un moment critic pentru popoarele spaţiului iugoslav, şi au existat puţine şanse ca nemulţumirile şi tensiunile între diferitele comunităţi ţinute în frâu să fie negociate în mod paşnic, în cadrul unui stat democratic stabil precum în Elveţia, Belgia sau Canada.

Urmaşii lui Tito, dar mai ales politicienii post-comunişti din Serbia (Slobodan Miloşevici), şi apoi din Croaţia (Franjo Tudjman), au adoptat un program naţionalist manipulativ, pentru a câştiga şi păstra puterea. La rândul lor, liderii bosniaci, sârbi şi croaţi, s-au grăbit să li se alăture la această întreprindere, iar politica bosniacă s-a împărţit rapid de-a lungul acestei linii.

Uniunea Europeană a recunoscut apoi independenţa fostelor republici iugoslave Slovenia şi Cromartie aprilie 2009 59 aţia (1991), şi apoi a Bosniei-Her- ţegovina, fără să conştientizeze totuş i de ce ar fi nevoie pentru ca această entitate istorică, aflată întrun echilibru delicat, să devină un stat independent funcţional.

Proclamarea independenţei Bosniei-Herţegovina (aprilie 1992), a fost urmată la scurt timp de cea a Republicii Sârbe a Bosniei-Herţegovina, cunoscută sub numele de Republica Srpska.

Războiul din perioada 1992 – 1995 a debutat prin operaţiunile militare ale sârbilor bosniaci, determinate de dorinţa de a ocupa un teritoriu cât mai mare, având avantajul preluării armamentului fostei Iugoslavii.

Întreaga desfăşurare a conflictului a avut un scenariu halucinant, de-a lungul căruia s-au confruntat formaţiuni militare reprezentând Republica Srpska (a sârbilor bosniaci), comunitatea croată Herţeg Bosna, având ca misiune apărarea croaţilor din Bosnia şi forţele bosniace ale guvernului de la Sarajevo.

Anul 1993 a reprezentat apogeul ciocnirilor militare, datorită înaintării impetuoase a forţelor sârbilor bosniaci. Însă, anul 1995 a rămas în analele războiului prin masacrul bărbaţilor musulmani din enclava Srebrenica, considerat cea mai mare atrocitate comisă după cel de-al doilea război mondial, la ordinele liderului sârbilor bosniaci Radovan Karadzic şi a generalului Ratko Mladic.

Acordul de la Dayton (1 noiembrie 1995) a marcat încheierea operaţiunilor militare, însă reconstrucţ ia politică a Bosniei este deosebit de dificilă. Acesta prevede crearea unei structuri statale descentralizate, formată din două entităţ i: Federaţia Bosnia şi Herţegovina, formată din teritoriul controlat de bosniaci şi croaţi, pe 51% din teritoriul republicii şi Republica Srpska, având 49% din teritoriul Bosniei-Herţegovina.

Tentaţia UE o soluţie viabilă?

Bosnia-Herţegovina a fost statul cel mai afectat de război din fosta Iugoslavie, din anii ‘90 ai secolului trecut.

Conform datelor estimative ale ONU, războiul din 1992 -1995 a determinat deplasarea a două milioane de persoane, de toate etniile, şi nu predominant bosniaci musulmani, cum s-a susţinut în timpul războiului şi a cauzat moartea a o sută de mii de persoane, civili şi militari.

Anii de după război au adus încercări de stabilizare a situaţiei economice dezastruoase ce a urmat, statul bosniac beneficiind de ajutoare internaţionale semnificative (de care au beneficiat însă prioritar bosniacii din jurul capitalei Sarajevo), dar şi apariţia şi recrudescenţa reţelelor de tip mafiot, pe fondul lipsei de autoritate a noului guvern. În prezent, autorităţile bosniace lucrează la punerea în practică a unei veritabile economii de piaţă, trecând prin reforme structurale, la o reorganizare profundă a întreprinderilor, care duc lipsă de competitivitate, şi la o politică susţinută de privatizare, derulată prin acţiunea Băncii Europene pentru Reconstrucţ ie şi Dezvoltare.

Comentează

NOTA: Revista Politica nu isi asuma reponsabilitatea asupra comentariilor utilizatorilor acestui site.