Una dintre cele mai nesigure perioade din această parte a lumii a fost, fără îndoială, secolul al XV-lea, când otomanii păreau de neoprit în năvălirea lor către Europa. În regatul Epirului, locul de unde, cu secole în urmă, emblematicul general al omenirii, Alexandru Macedon, pleca să cucerească lumea, un urmaş al său a apărut exact când neamurile sale şi întreaga Albanie erau sufocate de jugul otoman.
George Castriotul (Giorgi Kastrioti), rămas în istorie sub numele de Skander-Beg „Domnul Alexandru“ este eroul naţional al albanezilor şi simbolul independenţei ţării. Kastrioti s-a nascut în Castelul Kruja, la 5 mai 1405, în familia nobilului Ioan Kastrioti, lider local aflat sub suzeranitatea directă a sultanului. La o vârstă frageda, Giorgi a fost încredinţat Curţii Otomane, alături de alţi trei fraţi ai săi, drept garanţie pentru eventualele acte de nesupunere ale tatălui, deja recunoscut pentru tentativele de eliberare de sub dominaţia turcă. Circumcis, educat în legile Islamului şi trecut prin durele antrenamente ale elitei ienicerilor, tânarul Kastrioti se remarcă rapid în ochii sultanului Murad al II-lea, cel care îl ridică la rangul de general, la mai puţin de 30 de ani. Alura sa impunătoare, cu mult peste media acelor vremuri, curajul nebunesc de pe câmpul de luptă dar şi victoriile sale neîntrerupte îi determinau pe turci să îl asemene cu Alexandru Macedon şi chiar să îi acorde numele acestuia.
Astfel, apărea pe scena istoriei Skander-Beg Aleksander-Beg sau Lordul Alexandru, aşa cum suna cognomenul său la Curtea Otomană.
Totul s-a schimbat, însă, în 1443, cu ocazia respingerii unei cruciade conduse de Iancu de Hunedoara. Sultanul îl pusese pe Kastrioti la comanda unei armate, care urma să facă joncţiunea cu oştirea otomană la Nis. Împreună cu cei 300 de călăreţi de elită din subordine, Kastrioti nu a mai ajuns la locul de întâlnire ci, obligându-l pe secretarul său, Reis Efendi, să ticluiască o scrisoare ca din partea sultanului, prin care acesta îi dăruia firmanul de conducator al Albaniei, a prezentat documentul fals lui Hasan-Beg, guvernatorul ţinutului Kruja. Hasan nu a banuit înşelăciunea şi a predat comanda.
Devenit stăpân pe cetatea Kruja, Skander-Beg a proclamat că renunţă la islamism, redevine creştin, şi că va lupta împotriva turcilor până la moarte, pentru eliberarea patriei sale. Pe toţi cei care au refuzat să accepte religia creştină, în frunte cu Hasan-Beg, i-a tras în ţeapă. Curând, revoltele au cuprins întreaga Albanie.
Ideea de conflict şi agitaţie în Balcani este un pleonasm. Chiar dacă, astăzi, unele dintre problemele zonei aşteaptă soluţii politice sau diplomatice, noţiunea de conflict armat se confundă cu neliniştita peninsulă.
UN BASTION ÎMPOTRIVA SEMILUNEI
numărul mare al turcilor nu mai constituia un avantaj, ci dimpotrivă.
Cu 15.000 de oameni el a umilit armata otomană. Ajutorul pe care SkanderBeg spera să îl primească din partea monarhilor europeni nu avea, însă, să mai vină. Învinşi în Bătălia de la Varna, aceştia preferaseră să se retraga în propriile ţări pentru a-şi reface armatele.
Singuri în faţa otomanilor, albanezii lui Castriotul au reuşit, totuţi, să obţină alte două victorii în urmatorii doi ani. În vara anului 1450, sătul de sfidarea fostului său supus, sultanul Murad al II-lea pornea către Albania cu o forţă imensă, de aproximativ 150.000 de războinici. Primul pas al monarhului turc urma să fie cucerirea Castelului Kruja, simbolul rezistenţei lui Skanderbeg.
Cu o garnizoană în Kruja Mişcarea nebunească a lui Skander-Beg i-a surprins nu doar pe turci, ci şi pe europenii care aşteptau, înfricoşaţi, asalturile tăvălugului otoman. Până atunci, turcii nu se recunoscuseră învinşi decât în faţa lui Mircea cel Bătrân, la Rovine. Kastrioti ştia că singura lui şansă era să unească forţele Albaniei sub comanda sa. În martie 1444, el a convocat o adunare a acestora, la Lezhe, oraş deţinut pe atunci de Veneţia, care de asemenea a fost invitată să participe. Toţi nobilii l-au ales pe Skander-Beg comandant cu puteri totale, oferindu-i trupele lor şi acceptând să i se supună de bună voie. Riposta nu a întârziat: tot în primăvara lui 1444, o mare armată otomană a pornit spre Albania.
Skander-Beg a hotarât să atace la trecerea printr-un defileu strâmt, unde l de numai 1.500 de oameni şi cu grosul armatei implicat în nesfârşite acţiuni de gherilă, Castriotul reuşea, un an mai târziu, să puna pe fugă oştirea otomană. Umilit, Murad al II-lea se stingea în acelaşi an, în timpul retragerii, fiind urmat la tron de fiul său, Mahomed al II-lea. După ce a cucerit Constantinopolul, Mahomed voia neapărat să şteargă ruşinea înfrângerii tatălui său.
În 1457, o armată de 90.000 de oameni asediază, din nou Albania. Geniul lui Skander-Beg se reconfirmă prin ceea ce a rămas în istorie ca victoria de la Apa Albă (Bătălia de la Ujerbardha).
În perioada de linişte care urmează, meritele sale sunt recunoscute şi lăudate de toţi nobilii europeni şi inclusiv de Papa Pius al II-lea, care îl numeşte „Căpitan General al Sfântului Scaun“ şi îi acordă titlul de „Athleta Christi“. Pe plan militar, însă, Skander-Beg nu primeşte ajutor. În 1467, Imperiul Otoman trimite o nouă armată pentru a cuceri Castelul Kruja. Avea să fie ultima luptă a albanezului, care, lovit de o boală necruţătoare, se stingea un an mai târziu, în 1468, în Cetatea Lezha. Aflat pe patul de moarte, SkanderBeg afla că locotenentul său, Leka Dukadjini, îi invinsese pe turci. Albanezii, motivaţi de amintirea liderului lor, au mai rezistat înaintării otomane încă 12 ani. În anul 1480, turcii au devastat biserica Sf. Nicolae din Lezha, unde era înmormîntat eroul albanez, i-au ciopârţit rămăşiţele şi, ca o dovadă pentru a valorii sale istorice, le-au purtat ca amulete. Totuşi, ghinionul turcilor, care credeau că acum au deschis drumul către Europa, a apărut, nu departe, în ţara Moldovei şi s-a numit Ştefan cel Mare.
ARTE VIZUALE/MEDIA