istorie

ÎN CĂUTAREA ISTORIEI PIERDUTE

martie 2009

Dezbaterea privind întoarcerea Rusiei ca forţă de influenţă în Orientul Mijlociu a redevenit actuală odată cu războiul din Georgia şi susţinerea masivă şi ostentativă a operaţiunii ruseşti de către preşedintele sirian Bachar al-Assad.

Mai Yamani, cercetătoare la Royal Institute for International Affairs din Londra, a publicat în The Guardian o analiză în care consideră că „fostul protector al ţărilor arabe din timpul Războiului Rece s-a întors“.

Principalele argumente care stau la baza acestei concluzii sunt de necontestat: niciodată nu a fost întreruptă aprovizionarea cu arme de către Rusia a ţărilor arabe şi susţinerea călduroasă acordată de islamişti unei întăriri a rolului forţelor ruseşti, pentru a contrabalansa prezenţa americană, chiar cu riscul de a uita reprimarea brutală a cecenilor musulmani de către ruşi în anii ’90.

Yamani sesizează o inversare a situaţiei din anii ’50, când Statele Unite încurajau Islamul, ca opoziţie la comunism. Poarta de intrare în Orientul Mijlociu trece prin Iran, în opinia autoarei. „Rusia vede relaţia sa cu Iranul drept un mijloc de a-şi utiliza influenţa diplomatică asupra întregului Orient Mijlociu, unde Statele Unite au încercat, cu succes chiar, să marginalizeze Kremlinul după sfârşitul Războiului Rece“, consideră ea.

Şi totuşi, există şi elemente care aruncă dubii asupra pertinenţ ei intereselor ruseşti pe termen lung: un Iran nuclear la por- ţile Moscovei nu prezintă un mare avantaj, iar radicalizarea musulmanilor din regiune nu poate să nu se repercuteze asupra populaţ iei musulmane din Rusia, în continuă creştere. Ruşii nu au lipsit niciodată din peisajul istoriei postbelice a Orientului Mijlociu. În octombrie 1956, când armatele Franţei şi Marii Britanii au început operaţiunile militare în Egipt, pentru a-l pedepsi pe Gamal Abdul- Nasser pentru naţionalizarea Canalului Suez, primul lider mondial care s-a dus la Kremlin a fost preşedintele sirian Shukri al-Quwatli. El a pledat pe lângă Nikita Hruşciov să trimită în zonă „celebra Armată Roşie, care l-a învins pe Hitler“.

IRAN, IRAK, AFGANISTAN – PRINCIPALELE ŢINTE

După aproape 20 de ani de la destrămarea URSS, influenţa Moscovei revine în regiune. Foşti vecini frontalieri ai URSS şi actuale state limitrofe Asiei Centrale şi Caucazului, zone tampon ale Rusiei, Iranul, Irakul şi Afganistanul sunt principalele ţinte ale politicii Kremlinului în Orientul Mijlociu. În virtutea proximităţ ii cu regiunea caucaziană, diplomaţ ia rusă menţine în Irak o prezenţă importantă dar dificilă.

Cu Iranul, relaţiile s-au intensificat odată cu instalarea la putere a lui Vladimir Putin, iar în prezent Rusia este primul exportator de arme convenţionale în această ţară. Cooperarea nucleară a Moscovei cu Teheranul, prin construcţia de către ruşi a centralei de la Bushehr, ilustrează interesele economice ruseşti pe o piaţă iraniană lucrativă şi pros- peră. Însă dincolo de interesele economice, Rusia şi Iranul împărtă- şesc viziuni şi obiective comune în chestiuni cum ar fi lupta împotriva unei extinderi a islamismului de origine sunită, cooperarea pentru stabilitate în Afganistan şi cooperarea energetică în triunghiul Moscova Teheran New Delhi. La nivel global, cele două guverne se asociază în demersul de a menţine un sistem multipolar, limitând hegemonia americană.

Pe de altă parte, mai multe puncte fierbinţi alimentează reţinerea Teheranului şi riscă să genereze fricţiuni diplomatice între cele două state: sistemul rusesc de alianţ e militare cu fostele state sovietice din jurul Mării Caspice, reapropierea de Israel şi interesele ruseşti în Irak, care contravin într-o oarecare măsură celor ale iranienilor.

Din Irak, Moscova încearcă să obţină rambursarea datoriei Bagdadului, estimată la opt miliarde de dolari, acumulată în perioada sovietică prin livrarea de armament.

Înainte de războiul declanşat de administraţia americană, diploma- ţia rusă în Irak se confrunta cu o mare dilemă. Pe de o parte, Rusia intervenea la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru a obţine reducerea, dacă nu suspendarea sau eliminarea sancţiunilor internaţionale asupra Irakului, sancţiuni care o împiedicau să acceadă la piaţa petrolieră irakiană şi, deci, să-şi poată recupera datoriile.

Pe de altă parte, din 2001, Rusia se angajase într-o nouă alianţă cu Statele Unite, bazată pe lupta împotriva terorismului, în cadrul căreia era dificil să conteste un aliat american hotărât să pornească războiul cu Saddam Hussein. Cum refuzul Moscovei de a se lansa în această aventură militară nu a împiedicat Washingtonul s-o întreprindă, Rusia încearcă în prezent să-şi recupereze interesele petroliere în principal contracte de explorare a subsolului irakian încheiate de LukOil şi rambursarea datoriei irakiene într-un context caracterizat de haos. După mai multe decenii, în Afganistan, condiţiile au devenit profitabile Rusiei. Ruşii s-au plâns frecvent că în Afganistan sunt antrenaţi combatanţi ceceni, susţinuţi de Al Qaida. Ba chiar, cu câteva luni înainte de evenimentele de la 11 septembrie 2001, avuseseră intenţia de a bombarda Afganistanul, pentru a tăia ajutorul financiar primit de la talibani de islamiştii din Tadjikistan, Uzbekistan şi Cecenia. Vladimir Putin intenţiona ca în acest fel să se debaraseze de mişcarea islamistă, pentru a evita propagarea sa în întreaga Asie Centrală şi chiar în interiorul frontierelor ruseşti.

Apoi, ruşii au fost mulţumiţi că leau uşurat americanii demersul, prin intervenţia militară în Afganistan. Pe de altă parte, prin reconstrucţia ţării, Moscova poate să spere la numeroase contracte şi să-şi regă- sească influenţa pierdută.

Etichete:
Categoria: Europa de Est, Nr. 3 / Martie - Aprilie 2009 | Nici un comentariu

“TÂNĂRA ITALIE”

martie 2009

A fost numele societăţii înfiinţate de Giuseppe Mazzini, la Marsilia, în 1831. şi a fost un impuls pentru mişcarea cu acelaşi nume ce avea drept scop unificarea stătuleţelor care divizau peninsula dominată de puteri străine până atunci într-un singur şi puternic stat.

Giuseppe Mazzini s-a născut la Geneva în 1805 şi a desfăşurat de foarte tânăr o vie activitate publicistică.

Fusese un tânăr precoce, admis la Universitate la numai 15 ani, devenind licenţiat în drept în 1826. Silit să emigreze în Franţa şi apoi în Elveţia după ce fusese implicat întro conspiraţie carbonară (societate secretă revoluţionară apărută la începutul secolului al XIX-lea), a adresat din exil, în acelaşi an 1831, regelui Piemontului Carol Albert, o scrisoare prin care îl chema să se pună în fruntea mişcării pentru libertatea şi independenţa Italiei. Fără efect. Într-un moment când atotputernicul cancelar austriac Klemens Wenzel von Metternich pretindea că „Italia este doar o expresie geografică“ ca urmare a realităţii că peninsula italiană era din punct de vedere politic „un fel de ghiveci“, Mazzini arată că există o Italia, că „tinerii italieni trebuie să acţioneze pentru libertatea şi unificarea ei“.

„DUMNEZEU ŞI POPORUL“

Redactându-i deci principiile generale, Mazzini aşează Tânăra Italie după tipicul unei organizaţii conspiratoare un fel de masonerie. Membrii ei erau de două categorii, corespunzând a două grade de iniţiere.

Dacă scopul final era unificarea italiană (Risorgimento), mijlocul ultim şi secret era insurecţia, spre a cărei pregătire erau canalizate toate eforturile. Aceasta urma a fi rezultatul unei opere de educare de „apostolat“ care trebuia să se desfăşoare, pe cât posibil, şi „la vedere“, prin presă şi viu grai. Astfel, numărul adepţilor deveni mult mai mare decât în cazul organiza- ţiilor sectare anterioare şi a sfârşit prin a îngloba, în multe locuri, cercuri de meseriaşi şi de simpli cetăţeni. La Milano, de exemplu, în anii imediat următorii era vorba de peste 3.000 de membri. Tânăra Italie, al cărei motto era „Dumnezeu şi Poporul“, va fi deci o societate secretă, dar şi nucleul care va face trecerea la viitoarea formă, cea de „partid politic“.

O naţiune, spunea Mazzini, dacă are o unitate de limbă, de obiceiuri, religioasă, nu poate fi decât unitară. Încercările anterioare de unificare eşuaseră deoarece cuprinseseră doar cercuri restrânse ale aristocraţiei intelectuale şi nu reuşiseră să devină mişcări populare.

„Il popolo“, poporul trebuia să fie protagonistul şi creatorul noii unităţi a ţării.

„O ţară nu este doar un simplu teritoriu; un anumit teritoriu este doar fundaţia sa. ţara este ideea care se ridică pe acea fundaţie, este sentimentul de dragoste, simţul camaraderiei care îi uneşte pe fii acelui teritoriu.“

PRIMA REPUBLICĂ ITALIANĂ

Motivat de dorinţa sa, Mazzini încurajează mişcări revoluţionare în Sardinia, Toscana Sicilia şi Piemont.

Propaganda sa avea mare succes, ducând, în 1833 numărul de aderenţi la aproape 60.000. În acelaşi an Mazzini încearcă să provoace o rebeliune armată. Totuşi guvernul de Savoia a aflat planurile revoluţionare din timp, mulţi dintre capii mişcări fiind arestaţi, 12 dintre ei executaţi iar Mazzini a fost condamnat (în contumacie) la moarte.

Apoi, nucleele Tinerei Italii din sud şi din Piemont au fost repede descoperite şi anihilate.

Chiar şi din exil, Mazzini a continuat să susţină, în scrierile sale, ideea unificării într-un mod cât se poate de temerar.

În ciuda lipsei unui succes răsunător el organizează o nouă tentativă revoluţionară pentru anul următor.

Un grup al exilaţilor italieni urma să intre în Piemont din Elveţia şi să atragă locuitorii de partea lor într-o mare mişcare populară. Trupele piemonteze au spulberat, însă, şi noua încercare.

La puţin timp după acest nou eşec, Mazzini a fost arestat şi expulzat din Elveţia.

S-a mutat atunci la Paris, unde a fost, din nou arestat şi încarcerat.

Autorităţile l-au eliberat doar după ce a promis că va pleca în Anglia. Împreună cu câţiva prieteni a ajuns la Londra în prima lună a lui 1837.

Chiar dacă acolo a trăit, o bună perioadă, în condiţii nu foarte prielnice, Mazzini a rămas inflexibil în speranţ a de unire a Italiei.

După mişcările eşuate, numeroşi refugiaţi politici se răspândesc nu numai în toată Europa ci chiar până în America Latină. Acolo se adună într-o legiune italiană care va lupta în Brazilia şi Uruguay.

Printre ei se afla şi un tânăr marinar din Nisa, singurul care îl va depăşi în popularitate pe Mazzini. Se numea Giuseppe Garibaldi. Cu ajutorul lui, revoltele din 1848-1849 au avut succes şi au dus la declararea primei republici italiene, în februarie 1849. Atunci Mazzini, întors pentru o scurtă perioadă din exil a fost numit „triumvir“ al republicii.

După ce armata franceză, la rugămintea Papei Pius IX (pe care Mazzini l-a considerat iniţial una din marile speranţe pentru unirea Italiei), a strivit republica, revoluţ ionarii au plecat, din nou în exil. Tânăra Italie devenise, între timp, împreună cu alte mişcări locale, parte a mai marei asociaţii Tânăra Europa. „Părintele“ Tinerei Italii şi-a continuat activitatea revoluţionară până în ultimii ani de viaţă. A murit la Pisa, în 1872. La funeraliile sale, organizate în Geneva, au asistat 100.000 de oameni.

Etichete:
Categoria: Nr. 3 / Martie - Aprilie 2009, UE | Nici un comentariu

CONSERVATORII, SUSŢINĂTORII UNUI PROGRES MĂSURAT DAR CONTINUU

martie 2009

Conservatorii încep să scrie istorie la 1880, atunci când reprezentanţii mai multor curente de aceeaşi orientare doctrinară decid să pună bazele unei noi formaţiuni politice.

Până atunci, aceste curente gravitau în jurul grupării politice „Juna Dreaptă“, născută la 1868, şi a ziarului Timpul, apărut în 1876.

Printre fondatorii Partidului Conservator s-au numărat Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, M. Costache Epureanu, V. Pogor şi Th. Rosetti. Potrivit programului partidului, conservatorii erau susţinătorii declaraţi ai marilor proprietari agricoli, un lucru lesne de înţeles având în vedere că din rândurile sale făceau parte mulţi dintre marii proprietari de terenuri agricole. Conservatorii susţineau „dezvoltarea istorică a individualităţii naţionale“, „consolidarea instituţiilor pe care şi le-a dat ţara, aşa încât toţi să se poată bucura de dânsele“, „stabilitatea instituţiunilor şi a personalului“, precum şi progresul măsurat, dar continuu. Progresul material era agreat doar însoţit de progresul moral. Susţinători ai unei evoluţii care să elimine riscurile, a regulii „paşilor mărunţi“, ei apreciau că doctrina conservatoare ţine drept un adevăr istoric: că evoluţia reală, durabilă, nu se poate face prin salturi, că ea nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul.

Una din figurile centrale ale partidului în perioada sa de început a fost, fără îndoială, Lascăr Catargiu care, la numai câteva luni după înfiinţ are, preia conducerea conservatorilor.

Chiar înainte de înfiiţarea ca atare a Partidului Conservator, Lască r Catargiu a condus în perioada 1871-1876 un guvern de orientare conservatoare. De altfel, acea perioadă este cunoscută sub numele de „guvernarea autoritară conservatoare“.

Catargiu a condus partidul până în 1899, fiind în această perioadă de două ori prim-ministru al României (martie-noiembrie 1889 şi 1891-1895). De activitatea camerelor şi a cabinetului din anii 1891-1895 se leagă o serie de măsuri privitoare la definirea clară a unor atribuţ ii în administraţia locală, în organizarea ministerelor, a învăţământului profesional, în eficientizarea şi ieftinirea creditului agricol sau în structurarea domeniului minier.

O ISTORIE MARCATĂ DE FRĂMÂNTĂRI ŞI RUPTURI

Preşedinţia lui Lascăr Catargiu a cunoscut şi primele frământări politice interne ale Partidului Conservator.

Toate aceste neînţelegeri interne, marcate şi de antipatiile dintre lideri, au dus la ruptura din 1908 când, în ianuarie, Take Ionescu a părăsit partidul şi a format Partidul Conservator Democrat (PCD).

Şapte ani mai târziu, în mai 1915, a părăsit partidul şi Nicolae Filipescu împreună cu un grup care susţinea intrarea în primul război mondial de partea Antantei, iar în octombrie 1916, grupările lui Filipescu şi Ionescu au fuzionat în Partidul Conservator Naţionalist. Cei rămaşi fideli vechiului Partid Conservator decid la sfârşitul lui 1918 să schimbe numele partidului, redenumindu-l Partidul Conservator Progresist.

AL. MARGHILOMAN, UN DESTIN SACRIFICAT POLITIC

Alexandru Marghiloman a făcut parte din gruparea junimistă, devenind preşedinte al Partidului Conservator la 4 iunie 1914. A desfăşurat o intensă activitate politică atât în partid, cât şi la nivel guvernamental, el fiind, pe rând, ministru de Justiţie, al Lucrărilor Publice, al Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, al Afacerilor Străine, de Interne, de Finanţe. Între martie-iunie 1918 a condus guvernul de sacrificiu care a semnat pacea cu Puterile Centrale, responsabilitate care, în cele din urmă l-a scos de pe scena politică românească, împreună cu partidul pe care îl conducea. În decembrie 1918, Partidul Conservator este redenumit Conservator Progresist în speranţa că va putea supravieţui noilor realităţi politice. În alegerile parlamentare din 1922, Partidul Conservator Pregresist a fost aspru sancţionat, el nereuşind să obţină nici măcar un mandat. Practic, alegerile din 1922 au trimis acest partid direct în cărţile de istorie. Formal, partidul a existat până la moartea lui Al. Marghiloman, în mai 1925, când cei câţiva partizani care îi rămăseseră devotaţi s-au înscris în Partidul Poporului.

Conservatorii revin în 2005

Practic, după această ultimă mişcare de repoziţ ionare, conservatorii au dispărut din politica românească.

Titulatura de „Partidul Conservator“ revine în actualitate după 80 de ani, odată cu decizia Partidului Umanist Român de a-şi schimba titulatura în Partidul Conservator.

Această decizie, spun noii conservatori, a fost luată „constatânduse afinităţi substanţ iale cu doctrina conservatoare, de lungă tradiţie la noi, mai ales din perspectiva raportării la naţiune, familie, pragmatism, valori şi tradiţ ii etc. Dar şi afinităţi cu conservatorismul european, despre care apreciem: nu există nici un punct din doctrină în care să fim în contradicţie, nici un principiu al nostru pe care să trebuiască a-l sacrifica pentru a ne alătura lor, deosebirile rezultând doar din unele accente puse diferit de ei faţă de noi, în anumite chestiuni aplicative, teoretice“ spunea preşedintele său de la acea vreme, Dan Voiculescu.

Guverne formate

Theodor Rosetti (23 martie – 12 noiembrie 1888)

Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 – 26 martie 1889)

Lascăr Catargiu (29 martie – 3 noiembrie 1889)

George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891)

Ion Emanuel Florescu (21 februarie – 25 noiembrie 1891)

Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895)

Gheorghe Cantacuzino (11 aprilie 1899 – 7 iulie 1900)

Petre P. Carp (7 iulie 1900 – 13 februarie 1901)

Gheorghe Cantacuzino (22 decembrie 1904 – 12 martie 1907)

Petre P. Carp (29 decembrie 1910 – 28 martie 1912)

Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 – 31 decembrie 1913)

Alexandru Marghiloman (5 martie 24 – octombrie 1918)

Etichete:
Categoria: Nr. 3 / Martie - Aprilie 2009, Profil de politician | Nici un comentariu

I HAVE A DREAM…

decembrie 2008

Dacă ai fi spus unui alb din sudul Americii în urmă cu 50 de ani că un negru va ajunge preşedinte la Casa Albă, cu siguranţă ar fi râs în hohote.

Sunt încă mulţi în acea zonă care consideră că noua realitate nu poate fi posibilă. Sentimentele rasiste au fost atât de puternice până în anii 70, încât negrii şi albii nu puteau împărţi serviciile publice de transport, magazinele, şcolile, spitalele şi traversau strada atunci când se zăreau pentru a evita violenţele.

Fără curajul şi dedicaţia câtorva oameni, lucrurile ar fi fost, în mare, neschimbate şi astăzi. America se mândreşte cu Rosa Parks, Malcolm X, Martin Luther King, câţiva militanţi care au scris, prin modul în care au trăit şi militat, cărţile de democraţie ale SUA.

ROSA PARKS

Fără Rosa Parks, supranumită „mama mişcărilor pentru drepturi civile“, negrii ar fi în continuare obligaţi să cedeze locurile din autobuz albilor. Pe 1 decembrie 1955, ea a refuzat să se ridice spre a-i face loc unui alb şi, drept urmare, a fost arestată şi condamnată pentru că nu a respectat legea locală. Liderii comunităţii negrilor din Montgomery, Alabama, au organizat un protest, la care au participat 90 la sută dintre negrii din localitate. În 1956, regulamentul autobuzelor a fost declarat drept segregaţionist de către un judecător din Alabama, astfel că protestul a luat sfârşit în triumf, iar negrii nu au mai fost obligaţi să cedeze albilor locurile din autobuz.

MARTIN LUTHER KING

Tânărul pastor din Montgomery, Martin Luther King, s-a remarcat în timpul acestui protest, datorită elocinţei sale. Patru ani mai târziu, el a plecat în India, unde a fost profund marcat de uriaşa personalitate a lui Gandhi, de la care a învăţat reţeta succesului construit pe activismul non violent.

FBI-ul a reacţionat imediat, înregistrându-i convorbirile telefonice, în încercarea de a-l face să renunţe, prin şantj, la poziţia pe care o deţinea în fruntea grupării de protest, non-violent, împotriva segregaţionismului. Protestele paşnice ale lui King au condus către garantarea dreptului negrilor de a vota, desegregaţie, drepturi egale de muncă şi alte drepturi civile de bază.

MALCOLM X

O soartă la fel de tragică împărtăşise Malcolm X, un militant islamist din New York, asasinat în 1965. Malcolm X provenea dintr-un mediu dezorganizat, în adolescenţă petrecându-şi trei ani la închisoare, acuzat de furt şi legături cu mafia din Boston şi New York. A fost un militant de stânga, cu puternice resentimente faţă de albi, fapt ce l-a făcut să se opună marşului organizat de Martin Luther King la Washington, susţinând că manifestaţia este o farsă organizată de albi în faţa statuii altui alb, mort de peste 100 de ani.

Abordarea sa naţionalistă black pride era diferită de cea a lui King, care promova egalitatea şi pacea. După asasinarea sa, foştii aliaţi au afirmat că Malcolm X primise preţul celor predicate de-a lungul vieţii.

Cele trei personaje au avut o influenţă majoră în emanciparea negrilor şi în consolidarea drepturilor tuturor cetăţenilor americani, iar fără ei, o seară precum aceea de 4 noiembrie, când Barack Obama şia proclamat victoria în cursa pentru preşedinţia SUA, nu ar fi fost posibilă.

PREMIUL NOBEL PENTRU PACE

În 1963, la Washington DC, King a vorbit unei mulţimi imense despre dreptul oamenilor de culoare la muncă şi la libertate.

El a rostit atunci cateva cuvintele memorabile, care au intrat în istorie, şi care au devenit inspiraţie pentru toţi militanţii în favoarea drepturile civile din lume „I have a dream that one day this nation will rise up and live out the true meaning of its creed.

We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal“ („Visez că într-o zi această naţiune se va ridica şi va trăi în spiritul credinţei sale.

Adevărul este unul singur oamenii sunt, cu toţii, egali“), a spus Martin Luther King în faţa statuii lui Lincoln, care, cu aproape 100 de ani înainte semnase declaraţia de emancipare a negrilor, urmare a războiului american de secesiune.

Un an mai târziu, pastorul a primit premiul Nobel pentru pace, iar în 1968 eforturile sale pentru naşterea unei naţiuni măreţe au fost stopate violent, Luther fiind asasinat.

Etichete:
Categoria: America, Nr. 2 / Decembrie 2008 - Ianuarie 2009 | Nici un comentariu

HOLOCAUSTUL PE ROŢI AL TĂTARILOR DIN CRIMEEA

decembrie 2008

Pentru etnia tătarilor, cuvântul „surgun“ are o rezonanţă aparte, el fiind sinonim cu tragicele evenimente petrecute acum 64 de ani, când autorităţile sovietice au decis deportarea lor din Crimeea.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la ordinul lui Stalin, sute de mii de tătari crimeeni au fost deportaţi, mulţi dintre ei nemaiîntorcându-se niciodată pe meleagurile natale. În zilele lui mai 1944, liderii sovietici responsabili cu aducerea la îndeplinire a ordinului lui I.V. Stalin, de deportare rapidă a tătarilor crimeeni şi a altor naţionalităţi din Caucaz, au schimbat o serie de telegrame, descoperite mai târziu în arhivele KGB şi publicate în ziarul „Yeni Dunya“ de către reprezentanţi ai tătarilor din emigraţia americană. Unul dintre aceste documente, datat din 19 mai 1944 şi adresat lui I.V. Stalin şi lui V.M. Molotov, constituie un raport al NKVD despre situaţia la zi a desfăşurării „Operaţilor speciale de deportare a tătarilor crimeeni“. Conform acestui document, la sfârşitul zilei de 19 mai, 165.515 persoane au fost ridicate din localităţile lor şi adunate în diferite gări din Crimeea. După o triere prealabilă, 136.412 de tătari au fost încărcaţi în garnituri de tren şi trimişi spre destinaţiile de exil. Se preciza că operaţiunea era în plină desfăşurare. Ceilalţi 30.000 de tătari au fost trimişi în lagărele de muncă, în GULAG. L.P. Beria, comisarul poporului pentru Afaceri Interne, primea pe 20 mai 1944 o telegramă de la deputatul crimeean sovietic, Bogdan Kabulov, în care se preciza: „Vă anunţăm că operaţiunea de deportare a tătarilor crimeeni care a început pe 18 mai, aşa cum aţi cerut dvs, este practic încheiată, astăzi, 20 mai 1944, orele 16.00. În total 173.287 de persoane au fost deportate prin încărcarea lor în 67 de garnituri de tren. Deja 63 de garnituri pline cu tătari sunt în drum spre destinaţie, iar alte patru garnituri vor pleca astăzi. În completare, 6.000 de tătari crimeeni, conform planului, urmează să fie mobilizaţi şi să fie trimişi la bazele militare din Suriev, Rubinsk şi Kuchishiev. Un contingent special de muncă, de 5.000 de tătari, la dorinţa lor, urmează, de asemenea, să fie trimis la Moscov-Ugol“.

SOVIETICII CONFUNDĂ DEPORTAREA CU STRĂMUTAREA

Puţinii supravieţuitori ai acestei tragedii supranumesc „surgunul“ tătarilor crimeeni, „Holocaustul pe roţi“. Mărturiile supravieţuitorilor „Surgunului“ sunt un răspuns revelator şi totodată zguduitor la versiunea sovietică a celebrului decret nr. 5859 (top secret), emis de Comitetul de Stat pentru Apărare al URSS, la 11 mai 1944. Decretul amintit reprezintă ordinul de deportare dat de Stalin şi se constituie într-o descriere amănunţită a modului în care a fost planificată şi înfăptuită această operaţiune. Evident, versiunea sovietică privind acest eveniment tragic pentru etnia tătarilor este total diferită de realitatea istorică. Astfel, acţiunea de deportare este justificată de către autorităţile sovietice prin pretinsa colaborare a unor membri ai etniei tătare cu ocupantul nazist în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Surprinzător este faptul că în decretul emis de oficialităţile sovietice nu se foloseşte termenul de „deportare“, ci de „strămutare“.

Deportarea a fost practic o „călătorie a morţii“, de 3-4 săptămâni, în vagoane de marfă sau pentru vite, înghesuiţi la maximum, întocmai ca în camerele de gazare naziste.

Pentru foarte mulţi tătari, „călătoria“ spre locurile de deportare a fost şi ultima.

Printre tătarii deportaţi se numărau inclusiv partizani bolşevici din Crimeea, luptători din rezistenţa antifascistă şi activişti ai PCUS. De asemenea, foarte mulţi erau copii, femei, invalizi şi oameni în vârstă. Deportarea s-a făcut fără să se mai aştepte sfârşitul războiului. Faţă de predecesorii săi, ţarii Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a, Stalin a fost mult mai direct în ceea ce priveşte mijloacele de deportare a tătarilor din Crimeea. În Evul Mediu, tătarii au ocupat arii întinse ale Rusiei de azi, în special cele din vecinătatea fluviului Volga. Unele din aceste teritorii au constituit hanate tătăreşti independente, care au fost treptat cucerite de ruşi, în special de trupele de cazaci creştini ortodocşi ale ascestora, special constituite pentru a lupta împotriva tătarilor, respectiv împotriva seminţiilor turce musulmane. Două din aceste hanate tătăreşti au fost în mod deosebit remarcabile pentru longevitatea şi însemnătatea lor politico-militară: la nord, cel din Kazan de pe cursul superior al Volgii, şi cel din Astrahan, la confluenţa fluviului cu Marea Caspică. Ambele au devenit cu timpul parte a Rusiei ţariste.

Etichete:
Categoria: Europa de Est, Nr. 2 / Decembrie 2008 - Ianuarie 2009 | Nici un comentariu

SKANDER-BEG VULTURUL urmaşul lui Alexandru Macedon

decembrie 2008

Una dintre cele mai nesigure perioade din această parte a lumii a fost, fără îndoială, secolul al XV-lea, când otomanii păreau de neoprit în năvălirea lor către Europa. În regatul Epirului, locul de unde, cu secole în urmă, emblematicul general al omenirii, Alexandru Macedon, pleca să cucerească lumea, un urmaş al său a apărut exact când neamurile sale şi întreaga Albanie erau sufocate de jugul otoman.

George Castriotul (Giorgi Kastrioti), rămas în istorie sub numele de Skander-Beg „Domnul Alexandru“ este eroul naţional al albanezilor şi simbolul independenţei ţării. Kastrioti s-a nascut în Castelul Kruja, la 5 mai 1405, în familia nobilului Ioan Kastrioti, lider local aflat sub suzeranitatea directă a sultanului. La o vârstă frageda, Giorgi a fost încredinţat Curţii Otomane, alături de alţi trei fraţi ai săi, drept garanţie pentru eventualele acte de nesupunere ale tatălui, deja recunoscut pentru tentativele de eliberare de sub dominaţia turcă. Circumcis, educat în legile Islamului şi trecut prin durele antrenamente ale elitei ienicerilor, tânarul Kastrioti se remarcă rapid în ochii sultanului Murad al II-lea, cel care îl ridică la rangul de general, la mai puţin de 30 de ani. Alura sa impunătoare, cu mult peste media acelor vremuri, curajul nebunesc de pe câmpul de luptă dar şi victoriile sale neîntrerupte îi determinau pe turci să îl asemene cu Alexandru Macedon şi chiar să îi acorde numele acestuia.

Astfel, apărea pe scena istoriei Skander-Beg Aleksander-Beg sau Lordul Alexandru, aşa cum suna cognomenul său la Curtea Otomană.

Totul s-a schimbat, însă, în 1443, cu ocazia respingerii unei cruciade conduse de Iancu de Hunedoara. Sultanul îl pusese pe Kastrioti la comanda unei armate, care urma să facă joncţiunea cu oştirea otomană la Nis. Împreună cu cei 300 de călăreţi de elită din subordine, Kastrioti nu a mai ajuns la locul de întâlnire ci, obligându-l pe secretarul său, Reis Efendi, să ticluiască o scrisoare ca din partea sultanului, prin care acesta îi dăruia firmanul de conducator al Albaniei, a prezentat documentul fals lui Hasan-Beg, guvernatorul ţinutului Kruja. Hasan nu a banuit înşelăciunea şi a predat comanda.

Devenit stăpân pe cetatea Kruja, Skander-Beg a proclamat că renunţă la islamism, redevine creştin, şi că va lupta împotriva turcilor până la moarte, pentru eliberarea patriei sale. Pe toţi cei care au refuzat să accepte religia creştină, în frunte cu Hasan-Beg, i-a tras în ţeapă. Curând, revoltele au cuprins întreaga Albanie.

Ideea de conflict şi agitaţie în Balcani este un pleonasm. Chiar dacă, astăzi, unele dintre problemele zonei aşteaptă soluţii politice sau diplomatice, noţiunea de conflict armat se confundă cu neliniştita peninsulă.

UN BASTION ÎMPOTRIVA SEMILUNEI

numărul mare al turcilor nu mai constituia un avantaj, ci dimpotrivă.

Cu 15.000 de oameni el a umilit armata otomană. Ajutorul pe care SkanderBeg spera să îl primească din partea monarhilor europeni nu avea, însă, să mai vină. Învinşi în Bătălia de la Varna, aceştia preferaseră să se retraga în propriile ţări pentru a-şi reface armatele.

Singuri în faţa otomanilor, albanezii lui Castriotul au reuşit, totuţi, să obţină alte două victorii în urmatorii doi ani. În vara anului 1450, sătul de sfidarea fostului său supus, sultanul Murad al II-lea pornea către Albania cu o forţă imensă, de aproximativ 150.000 de războinici. Primul pas al monarhului turc urma să fie cucerirea Castelului Kruja, simbolul rezistenţei lui Skanderbeg.

Cu o garnizoană în Kruja Mişcarea nebunească a lui Skander-Beg i-a surprins nu doar pe turci, ci şi pe europenii care aşteptau, înfricoşaţi, asalturile tăvălugului otoman. Până atunci, turcii nu se recunoscuseră învinşi decât în faţa lui Mircea cel Bătrân, la Rovine. Kastrioti ştia că singura lui şansă era să unească forţele Albaniei sub comanda sa. În martie 1444, el a convocat o adunare a acestora, la Lezhe, oraş deţinut pe atunci de Veneţia, care de asemenea a fost invitată să participe. Toţi nobilii l-au ales pe Skander-Beg comandant cu puteri totale, oferindu-i trupele lor şi acceptând să i se supună de bună voie. Riposta nu a întârziat: tot în primăvara lui 1444, o mare armată otomană a pornit spre Albania.

Skander-Beg a hotarât să atace la trecerea printr-un defileu strâmt, unde l de numai 1.500 de oameni şi cu grosul armatei implicat în nesfârşite acţiuni de gherilă, Castriotul reuşea, un an mai târziu, să puna pe fugă oştirea otomană. Umilit, Murad al II-lea se stingea în acelaşi an, în timpul retragerii, fiind urmat la tron de fiul său, Mahomed al II-lea. După ce a cucerit Constantinopolul, Mahomed voia neapărat să şteargă ruşinea înfrângerii tatălui său.

În 1457, o armată de 90.000 de oameni asediază, din nou Albania. Geniul lui Skander-Beg se reconfirmă prin ceea ce a rămas în istorie ca victoria de la Apa Albă (Bătălia de la Ujerbardha).

În perioada de linişte care urmează, meritele sale sunt recunoscute şi lăudate de toţi nobilii europeni şi inclusiv de Papa Pius al II-lea, care îl numeşte „Căpitan General al Sfântului Scaun“ şi îi acordă titlul de „Athleta Christi“. Pe plan militar, însă, Skander-Beg nu primeşte ajutor. În 1467, Imperiul Otoman trimite o nouă armată pentru a cuceri Castelul Kruja. Avea să fie ultima luptă a albanezului, care, lovit de o boală necruţătoare, se stingea un an mai târziu, în 1468, în Cetatea Lezha. Aflat pe patul de moarte, SkanderBeg afla că locotenentul său, Leka Dukadjini, îi invinsese pe turci. Albanezii, motivaţi de amintirea liderului lor, au mai rezistat înaintării otomane încă 12 ani. În anul 1480, turcii au devastat biserica Sf. Nicolae din Lezha, unde era înmormîntat eroul albanez, i-au ciopârţit rămăşiţele şi, ca o dovadă pentru a valorii sale istorice, le-au purtat ca amulete. Totuşi, ghinionul turcilor, care credeau că acum au deschis drumul către Europa, a apărut, nu departe, în ţara Moldovei şi s-a numit Ştefan cel Mare.

Etichete:
Categoria: Balcanii, Nr. 2 / Decembrie 2008 - Ianuarie 2009 | Nici un comentariu

VOTUL UNINOMINAL SCURTĂ ISTORIE

noiembrie 2008

Ideea introducerii votului uninominal în sistemul electoral contemporan nu e nouă. Istoria sa a început odată cu anii ’90 şi mai durează şi astăzi.

1 martie 1995

Propunere legislativă a Asociaţiei Pro Democraţia privind modificarea sistemului electoral: sistem mixt pentru Camera Deputaţilor şi câte două locuri de senator pe judeţ, aleşi prin scrutin uninominal.

4 mai 1998

Propunere legislativă a senatorilor PNL Emil Tocaci şi Tiberiu Vladislav potrivit căreia parlamentarii vor fi aleşi prin vot uninominal.

(mai mult…)

Etichete: , ,
Categoria: Nr. 1 / Noiembrie - Decembrie 2008, România | Nici un comentariu

Umbra lui Stalin

noiembrie 2008
[Gallery not found]

Despre atrocităţile lui Stalin istoricii au scris sute de cărţi, iar despre modul cum a înţeles el să creeze omul de tip nou, sovietic, stau mărturie zecile de milioane de cruci risipite peste tot în fosta URSS.

Iosiv Visarionovici Stalin a urzit şi a pus în aplicare un plan diabolic ale cărui urmări se simt încă şi astăzi şi, probabil încă mult timp de aici înainte. Stalin a trasat, după bunu-i plac, graniţele imperiului roşu. A creat structuri artificiale, a schimbat configuraţia etnică majoritară, desnaţionalizând şi rusificând teritoriile unor entităţi etnice, care erau considerate de risc maxim.

Puţin înaintea, în timpul şi imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, Stalin a impus o serie de deportări la scară mare, care au afectat profund harta etnică a Uniunii Sovietice. Peste 1,5 milioane de oameni au fost deportaţi în Siberia şi în republicile central-asiatice. Separatismul, rezistenţa împotriva regimului sovietic şi colaboraţionismul cu ocupantul german au fost motivele cele mai des invocate pentru deportările în masă.

Alte grupuri etnice precum polonezii, germanii de pe Volga, tătarii din Crimeea, calmicii, cecenii, inguşii, balkarii, karaciaii, turcii meskheţiani, bulgarii, grecii, armenii, lituanienii, letonii, estonii au fost total sau parţial deportate. Deportările au avut un efect profund asupra popoarelor Uniunii Sovietice. Amintirea deportărilor a jucat un rol major în mişcările separatiste din republicile baltice, din Tatarstan şi din Cecenia.

Ceea ce s-a întâmplat în Republica Moldova la începutul anilor ‘90 şi, mai nou, în Georgia nu sunt războaie întâmplătoare, ele fiind alimentate de epoca lui Stalin. În cazurile din Armenia şi Karabahul de Munte, lucrurile trenează de peste 30 de ani. Autoproclamata republică transnistreană este susţinută tacit şi finanţată de la Moscova.

Acum, mai mult ca niciodată, pentru Rusia păstrarea Tiraspolului poartă o semnificaţie strategică covârşitoare, rămânând singurul cap de pod către Europa sud-estică. Extinderea Alianţei Nord-Atlantice în spaţiul pe care Rusia îl consideră vital pentru ea ar putea transforma şi Ucraina într-un subiect de dispută teritorială. Astfel, Rusia ar putea să-şi încorporeze anumite regiuni, precum Peninsula Crimeea, dar şi estul Ucrainei, prevalându-se de istoria apropiată.

După ce a făcut parte din Hanatul Crimeei, Crimeea a fost anexată Imperiului Şarist. În 1921, s-a înfiinţat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeea, ca parte a RSFS Ruse. După anexare, Stalin a deportat peste un milion de tătari ce locuiau aici, pe motiv de colaboraţionism cu naziştii, ruşii devenind astfel majoritari. În 1954, Nichita Hrusciov, ucrainean de origine, a desprins Crimeea de Rusia şi a dat-o Ucrainei.

Etichete: , ,
Categoria: Europa de Est, Nr. 1 / Noiembrie - Decembrie 2008 | Nici un comentariu

PARTIDELE ROMÂNEŞTI

noiembrie 2008

Coagularea activităţii politice moderne în România începe undeva în deceniul post-revoluţionar, 1848-1858, atunci când desemnarea deputaţilor pentru Adunările ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (1857) a creat contextul unei puternice înfruntări între elementele liberale care se înfiripau rapid şi viguros, şi boierii conservatori, preocupaţi ca procesul unionist să nu le afecteze privilegiile social-politice.

De atunci încoace, viaţa politică românească s-a dezvoltat vertiginos, iar actorii ei au construit motorul social şi economic al unei naţii care participă cu frenezie dacă nu activ, măcar verbal la actul politic ca la un ritual religios. Personajul politic colectiv a fost şi rămâne, în continuare, arţăgos, tumultuos şi coleric.

În aproape o sută de ani de dezvoltare, până la izolarea ţării de comunism, sute de partide şi formaţiuni politice s-au aruncat în luptă. Unele au rezistat epocilor istorice, altele s-au pierdut. Au apărut pe rând şi au dispărut apoi din luminile rampei, partide de sorginte liberală, conservatori, naţionalişti, extremişti etc, etc, etc.

Vom enumera, aici, pentru început, câteva dintre cele mai importante formaţiuni politice autohtone, urmând ca, ulterior, să le prezentăm, pe rând, in extenso, într-o istorie a partidelor politice româneşti.


Partide din România anilor 1856-1947

Liberali: Partidul Naţional Liberal Fracţiunea liberă şi independentă Partidul Naţional Liberal-Brătianu Partidul Naţional Liberal-Tătărescu

Conservatori: Partidul Conservator Partidul Constituţional Partidul Naţional-Ţărănesc

Agrarieni: Partidul Naţional Agrar Partidul Ţărănesc Frontul Plugarilor Partidul Socialist Ţărănesc

Fascişti, Corporatişti şi Extrema dreaptă: Cruciada Românismului Liga Apărării Naţional-Creştine Partidul Naţional Creştin Mişcarea Naţională Fascistă Mişcarea Naţională Culturală şi Economică Italo-Română Frontul Renaşterii Naţionale – Fascia Naţională Română Partidul Naţional-Socialist Frontul Românesc

Comunişti, Socialişti şi Socialdemocraţi: Partidul Comunist Român Partidul Social Democrat din România Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România Partidul Socialist din România

Naţionalişti: Garda de Fier Partidul Naţionalist-Democrat Partida Naţională Partidul Poporului (Liga Poporului) Partidul Naţional Român

Minorităţi etnice:Partidul German Uniunea Populară Maghiară Partidul Evreiesc

Altele:Uniunea Patrioţilor

Partidele între războaie

Cu siguranţă, perioada cea mai prolifică din punct de vedere politic a fost aceea cuprinsă între cele două războaie mondiale. Peisajul politic s-a achimbat după Primul Război Mondial, conservatorii dispărând în mare parte după 1918 şi dând posibilitatea liberalilor să-şi fortifice poziţia. Alături de ei, pe scena politică se afirmă noi formaţiuni.

Partidul Ţărănesc, înfiinţat în 1918 de către învăţătorul Ion Mihalache, născut în 1882 la Topoloveni-Argeş. În 1919, ţărăniştii din Regat obţin 61 de mandate de parlamentar, iar Partidul Ţărănesc din Basarabia, 72. În guvernul format de Alexandru VaidaVoievod în 1920, Ion Mihalache deţine portofoliul Ministerului Agriculturii.

Liga Poporului (din 1920, Partidul Poporului), înfiinţată în 1918, la Iaşi şi condusă de generalului Alexandru Averescu, comandant al Armatei Române, prim-ministru în trei guvernări: ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927.

Partidul Naţionalist Democrat înfiinţat în 1910 de A.C. Cuza şi Nicolae Iorga şi condus de marele istoric, gazetar şi om politic.

DIN 1921 APAR PARTIDELE DE EXTREMĂ STÂNGĂ ŞI DREAPTĂ

Partidul Comunist, în perioada interbelică, a reprezentat o secţie a Internaţionalei Comuniste. A dus, în consecinţă, o politică antinaţională conformă cu interesele Moscovei. După 1921 partidul a involuat reducându-se numeric de la 2000 membri în 1922 la sub 1000, în perioada celui de al doilea război mondial.

La extrema dreaptă s-a plasat Mişcarea Legionară. În 19221923, Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938) înfiinţează Asociaţia Studenţilor Creştini, care intră, ulterior în Liga Apărării NaţionalCreştine înfiinţată de A.C. Cuza în 1923. Se desparte de aceasta în 1927, şi va forma Legiunea Arhanghelului Mihail. În 1930 îşi schimbă denumirea în Garda de Fier, fiind o formaţiune naţionalistă şi puternic religioasă, cu o organizare paramilitară.

Partidul Democrat al Uniunii din Bucovina condus de Ion Nistor (1876-1962) istoric şi doctor în filozofie, profesor, ministru, membru al Academiei Române.

Partidul Ţărănesc din Basarabia cu Ion Inculeţ (1884-1940), preşedintele Sfatului Ţării din Basarabia.

Partidul Naţional Ţărănesc, cel mai important partid de opoziţie dintre cele două războaie, a reprezentat burghezia mică şi mijlocie. PNŢ a fost rezultatul fuziunii din 1926 dintre Partidului Ţărănesc al lui Ion Mihalache şi Partidul Naţional Român din Transilvania. Au condus alternativ Partidul Naţional Ţărănesc Iuliu Maniu (1926-1933) şi (1937-1947) şi Ion Mihalache (1933-1937).

Etichete: ,
Categoria: Nr. 1 / Noiembrie - Decembrie 2008, România | Nici un comentariu