Vasile Dancu

MARIA DÂNCU ÎNTOTDEAUNA, DOMNULUI PROFESOR CU DRAGOSTE

martie 2009

Maria Dâncu este un om sensibil şi ferm, trăsături de caracter care vin mănuşă unui profesor, aşa cum se află domnia sa. Îşi exprimă totala încredere în soţul său şi este convinsă că nu şi-a spus, încă, ultimul cuvânt în politica românească.

Cum decurge, doamnă Maria Dâncu, viaţa alături de un politician? Mai simplu sau mai complicat decât în apropierea unui cetăţean obişnuit?

Eu îl privesc pe soţul meu ca pe un om obişnuit, înainte de a-l vedea ca pe un politician. De aceea, nu am un răspuns simplu la această întrebare.

Suntem căsătoriţi de aproape 22 de ani, de aceea am trecut împreună prin etape diverse, ne-a fost greu de multe ori, însă nu mi-aş închipui şi nici nu mi-aş dori o viaţă mai simplă alături de un om mai puţin „complicat“.

Aveţi senzaţia că, fiind un cuplu cu deschidere publică, pierdeţi foarte mult din intimitatea necesară a căminului?

Nu mi se pare că am fi pierdut foarte mult din intimitatea familiei, soţul meu este mai degrabă cel expus atenţiei mass-media. Pe mine niciodată nu m-a deranjat acest lucru, ştiam la ce să mă aştept în momentul în care el a ales această carieră şi l-am susţinut de la bun început.

Domnul Dâncu are multiple preocupări profesionale, resimţiţi întrun anume fel o îndepărtare de spaţiul familial?

Sunt anumite sacrificii pe care un om cu preocupări şi aptitudini deosebite trebuie să le facă, de multe ori cu riscul să renunţe la anumite aspecte ale vieţii personale.

Bineînţeles că am prefera cu toţii să putem petrece mai mult timp împreună.

Cu toate acestea, ştiu că de fiecare dată când soţul meu reuşeste să îşi facă puţin timp liber, îl petrece cu familia.

V-aţi sprijinit soţul în activitatea sa politică? În ce fel anume?

Eu îmi sprijin soţul în tot ceea ce face şi nu cred să fi făcut ceva diferit în ceea ce priveşte alegerea sa de a urma o carieră politică. De obicei, când e vorba de familie şi intimitate lăsăm la o parte politica. Iar eu am încredere în soţul meu şi îl susţin în toate proiectele sale, în acelaşi timp fără să mă implic în lucruri la care nu mă pricep sau pe care nu le cunosc. Soţul meu este un om independent, nici nu cred că ar fi de acord să intervin în activitatea sa politică în vreun fel sau altul.

Consideraţi că, din punct de vedere politic, soţul dumneavoastră a dat tot ceea ce putea da sau poate performa, în continuare?

Bineînţeles că sunt de părere că ar mai avea multe de spus şi de făcut, însă asta doar în măsura în care va dori să îşi dedice timpul activităţii politice. Cum spuneam, am o mare încredere în soţul meu şi în potenţialul său.

Nu v-aţi dorit să locuiţi în Bucureşti, pentru a fi mai mult timp împreuna?

Iniţial se punea problema să ne mutăm la Bucureşti, însă am ajuns la concluzia că ar fi mai bine, inclusiv pentru copii, să rămânem aici, aproape de familie şi prieteni.

Bucureştiul este un oraş bizar, cu totul diferit de Cluj-Napoca, cu un alt ritm de viaţă, la care ar fi fost greu să ne adaptăm. Până şi soţul meu recunoaşte că se simte mult mai bine în Cluj, „acasă“. Cred că, făcând abstracţie de inconvenientele care decurg din distanţa mare dintre oraşe, până şi lui îi face bine să aibă unde se reîntoarce după o doză de viaţă „à la Bucureşti“.

Cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră?

Ne-am cunoscut la facultate, în prima săptămână, la primul chef chiar. Amândoi am urmat cursurile Facultăţii de Filosofie în acelaşi timp şi, având aceleaşi pasiuni şi interese la vremea respectivă, neam îndrăgostit. Doi ani mai târziu, ne-am căsătorit.

V-a interesat fenomenul politic în general? Mai mult sau mai puţin de când sunteţi soţia unui politician?

Fenomenul politic a început să mă intereseze mai mult de când soţul meu s-a implicat în politică. Citesc cu aviditate ziarele şi urmăresc emisiunile televizate pe teme politice atunci când am timp. Cu toate acestea, îmi este suficient să mă informez, nu simt nevoia să merg mai departe în acest sens.

Vă simţiţi bine, trăind în Romania? Ce i-ar trebui, neaparat, ca să devină o ţară, realmente europeană?

Eu mă simt bine mai degrabă în ciuda faptului că trăiesc în România. În opinia mea, este o ţară cu multe probleme de rezolvat înainte de a fi cu adevărat europeană. Nu spun că este imposibil, doar că va mai dura ceva vreme. Românilor le lipseşte un anume etos care să îi determine să facă lucrurile mai bine. Totuşi, mă voi abţine de la a face acuzaţii şi de la a propune soluţii, pentru că nu consider că sunt în măsură să fac asta.

Ce vă propuneţi să realizaţi, în plan personal şi familial, în viitorul apropiat?

Momentan „am mâinile pline“, am o mulţime de lucruri de făcut la liceul unde predau şi un fiu în clasa întâi. Îmi propun să trec cu bine de momentele cruciale din viaţa familiei şi a fiului meu, eventual să petrec mai mult timp cu soţul meu, dacă va fi posibil. Evit să îmi fac planuri prea detaliate, pe măsură ce lucrurile se întâmplă, le abordez pe fiecare în parte.

VASILE DÂNCU – DESPRE DESCENTRALIZAREA ŞI REGIONALIZAREA POLITICĂ

martie 2009

Domnule Vasile Dâncu, aţi declinat „oferta“ de a reprezenta Clujul la europarlamentare. Nu vă interesează să construiţi politica „mare“?

La Bruxelles am plecat ca observator şi apoi, într-un scurt mandat, de un an, pentru că nu suportam lipsa de eficienţă a Parlamentului României – ne certam pe regulament şi trăgeam de timp.

Dar, după doi ani şi jumătate în Parlamentul European, pot spune ca acolo nu se face politica „mare“; este un laborator de politică virtuală. Parlamentul European nu seamănă cu nicio altă instituţie naţională. Acolo politica înseamnă planificare şi raţionalitate, înseamnă negociere continuă şi căutarea obsedantă a consensului.

Nimic nu se impune prin abuz de putere, chiar atunci când există majorităţi, niciun proiect nu este trecut prin şmecherii, iar politica se conjugă la timpul viitor.

Este un uriaş laborator de planificare socială şi politică, un loc unde raţiunea şi inteligenţa se pot impune, chiar dacă ar avea îm potrivă o majoritate tembelă. Din păcate, această instituţie are încă prea puţină forţă în arhitectura puterii europene.

În viziunea mea, singura politică serioasă este politica locală şi regională. Acolo trebuie să construieş ti cu adevărat, acolo electoratul nu este „pulimea“, cum spune edilul Capitalei, acolo cei care te aleg sau te judecă sunt vecinii tăi, colegii de muncă, oameni concreţi.

Am lansat proiecte politice de respiraţ ie regională însă mai avem de aşteptat în România, chiar şi în Transilvania, până ce oamenii vor simţi că trebuie să acţioneze ca să scape de corupţie, centralism sau birocraţie, că nu ajunge să aplaude sau să voteze şi apoi să stea în tribună.

Cum percepeţi, din postura de sociolog cu ştate vechi în meserie, stadiul actual al politicii româneşti?

Încerc să dau o definiţie pentru politica românească în două cărţi, una apărută şi alta în curs de apariţie. O politică mai mult mimată, decât în plină acţiune; o politică fără substanţă, o democraţie originală care nu a reuşit în două- zeci de ani decât să accentueze subdezvoltarea. Am pierdut locuri bune în clasamentul naţiunilor europene şi ar trebui să ne bucurăm că nu se retrogradează din UE ca şi din Liga I la fotbal. Niciun demers strategic de proiectare a viitorului şi, mai ales, nicio intenţie de a moderniza România. Am reacţionat doar obligaţi de integrarea europeană, dar acum ne-am relaxat. De parcă nu ar fi ţara noastră, Româ nia a devenit pentru politicieni o patrie de unică folosinţă. De la mineriade, la marile fraude publice, politica noastră a fost mai degrabă un despotism oriental netransparent unde singura energie care a pus maşinăria în mişcare a fost ura sau scandalul. Acum, o marketizare excesivă şi cumpărarea votului, un electoralism vulgar, deja sunt o formă de a amaneta viitorul. Când Guvernul României aflate în criză, dă 3 miliarde de euro – pentru că e campanie electorală – din fondul de dezvoltare, către consum, este clar că suntem condamnaţi la sinucidere istorică, asistată de clasa noastră politică. Când aud clasă politică, mă gândesc instant la şcoala de corecţie.

Tensiunile apărute în politica internaţ ională – consecinţă a diverselor crize – nu pare propice consolidării coaliţiei aflate la guvernare, în România. Cum comentaţi momentul FMI, care supune la noi tensiuni colaborarea PSD-PDL?

Merg mai departe cu răspunsul de mai sus. Politicienii fac demagogie şi în acestă situaţie gravă.

Unii, poate chiar majoritatea, nu înteleg nimic, nu au date şi nici nu sunt interesaţi. Este normal să căută m o modalitate de a ne crea o rezervă în cazul unei crize care ar putea lovi mecanismele centrale de funcţionare socială. Povara unei datorii la FMI este mare, ne-ar bloca avântul unei viitoare relansări, căci sunt credite pe termen scurt, trebuie plătite repede. Dar ce să facem altceva? Condiţiile de monitorizare ale FMI nu sunt rele pentru noi, este singurul mod de a păstra disciplina cheltuirii resurselor. Dacă guvernul trecut era monitorizat şi nu se cheltuia aiurea, nu am fi avut acum nevoie de imprumutul de la FMI.

Credeţi că România s-a cuplat la politica Europei comunitare sau se dovedeşte a fi, în continuare, un mecanism gripat?

După ce am terminat cu partea birocratică, ne-am oprit din modernizarea administraţiei şi descentralizare.

Cred că descentralizarea şi regionalizarea politică sunt imperative pragmatice ale acestui timp. Democraţia şi administraţia nu pot rezolva problemele oamenilor de la distanţă, de o manieră generică. Politica trebuie să se apropie de comunităţile concrete pentru a le servi interesele nu doar pentru a răspunde unor ataşamente vagi la oameni sau ideologii.

Fiecare regiune are profilul ei, urgenţ ele ei şi chiar identităţi culturale distincte. Vrea să fie reprezentată de oameni pe care îi poate trage la răspundere, nu de oameni ascunşi pe liste, oameni pe care îi vede din patru în patru ani. În plus, descentralizarea este o urgenţă majoră: banii trebuie cheltuiţi acolo unde se produc, pe programe votate de comunităţ ile locale. Controlul asupra cheltuirii banului public este o altă cerinţă legată de descentralizare şi el se poate face doar acolo unde avem efectele. Într-o administraţie centralizată, responsabilitatea se depersonalizează şi acesta este cel mai mare rău. În acest moment, datorită lipsei de descentralizare şi transparenţă a deciziilor executivului (suntem pe locul 126 în lume din 131 de ţări), Guvenul cheltuie aproape 40 la sută fără execuţie publică bugetară, iar Parlamentul, într-o manieră clientelară, demagogică şi total ineficientă, nu vede aceste decizii.

Va putea juca România, într-un viitor oarecare, rolul liderului regional în structurile europarlamentare?

Greu de crezut. Trebuie să pornim de la o evaluare realistă a situaţiei. România este o ţară supercentralizată, o moştenire a comunismului, dar asta nu e singura explicaţie. Şi ţările care au venit după monarhii puternice sunt destul de centralizate, chiar dacă mult mai raţional. Centralizarea are avantajul că se poate conduce cu oameni puţini, şi chiar mai puţin pregătiţi. Centralizarea ar putea să folosească resursele mai bine, pentru proiecte mari, dar la noi nu mai este cazul. Rămânem centralizaţi pentru ca moştenirea luată de unii în 1989 să nu se disipeze. Încă avem o clasă politică în mare măsură validată înainte de 1989, care ţine cu dinţii de putere. Toţi aceştia ştiu că stăpânul resurselor are puterea. Deci nu se poate face nici justiţie, nici presă liberă, nici transparenţă atâta timp cât toate resursele sunt centralizate. Mai este un lucru, odată ce puterea ar fi dată comunităţilor, ele nu o vor mai lăsa din mâini, iar nomenclatura de la centru rămâne fară resurse. Trebuie să fim realişti – nici comunităţ ile locale nu sunt sută la sută pregătite să ia puterea şi s-o administreze.

Sunt înca mulţi primari sau oameni politici care aşteaptă mereu ordine de la centru, care nu îşi dau seama cât de important este mandatul primit de la comunitate prin vot.

În plus, ne-am distrus industria, şi de agricultură ne batem joc. Cum să fim lideri regionali, ce tip de excepţ ionalitate s-ar putea naşte pe plaiul mioritic. Parcă suntem dominaţ i de un sentiment al urii de sine, cum ar spune Luca Piţu, nu avem vocaţie de lideri, avem doar aroganţ e trecătoare, nu putem urmări proiecte pe termen mai mare de trei zile.

Sunteţi unul dintre liderii „grupului de la Cluj“. Mai funcţionează această structură ca entitate politică în interiorul PSD? Joacă ea un anumit rol la nivel local/naţional?

Grupul de la Cluj a fost o izbucnire de luciditate a stangii româ- neşti şi, mai ales, a provinciei. A fost şi o perioadă de euforie, aproape doi ani în care am visat cu toţii şi am realizat câteva lucruri.

Grupul de la Cluj a fost un nume dat nevoii de schimbare, renunţării la imobilism şi centralism de tip bolşevic. Acum este greu să fie vizibil, căci toţi ochii sunt îndreptaţi spre „femurul porcin“ al guvernării.

Sigur, am făcut şi noi unele erori, mai ales în identificarea unor oameni care să materializeze ideile noastre, în credinţa că istoria nu face paşi înapoi şi în ideea că, în fond, comunismul a murit, el nefiind niciodată prea implementat în România. Am greşit şi în modestia de a crede că nu noi trebuie să ne urcăm la volan după ce am construit maşina.

Am militat pentru un partid deschis, în care să vină tineri, să vină intelectuali, o stângă care să se ocupe de proiecte pe termen lung şi care să fie respectată. Am dorit o stângă care se adresează unor oameni concreţi nu unor scheme ideologice de la începutul secolului XX, denumiri generice: muncitorii, ţăranii, săracii etc. Nu va trece mult şi aceste idei vor învinge. Grupul de la Cluj, nu este un mit al presei cum a spus un coleg, ci un nume dat nevoii de schimbare în PSD, dar şi în alte partide. Este un vis al majorităţii încă tăcute.

În ultima perioadă aţi fost mai puţin vizibil în prim-planul politicii autohtone. De ce? Aveţi alte proiecte?

Încerc să scap de virusul politic, să mă vindec pentru a lucra câţiva ani în domeniul profesiei mele. Aproape că am pierdut zece ani cu funcţiile din administraţie, cu zbaterea politică.

Mă întorc la cercetările mele, vreau să mă apuc din nou de scris serios şi, mai ales, lucrez la proiectul unui think tank românesc care să anime o dezbatere publică, care nu mai există de când societatea civilă este absorbită la guvernare, din patru în patru ani. Vreau să lansez teme, nu să dau verdicte şi să promovez gândirea critică. Aş vrea să lansăm exerciţii publice de gândire critică, alături de o echipă de foarte tineri sociologi, economiş ti, jurnalişti.

Ştiu că lucraţi la una sau două cărţi. În ce stadiu vă aflaţi?

Am terminat o carte, „Patrie de unică folosinţă. Eseuri de sociologie critică“, şi mai pregătesc o antologie de texte, provizoriu numită „O psihopatologie a politicii româ- neşti“. Sper să termin şi o „Sociologie a ideologiilor“ şi să reeditez, cu completări, o carte mai veche, „Comunicarea simbolică“.

Dincolo de politică, spuneti-mi, vă rog, ce altă mare pasiune aveţi? Şi unde vă aflaţi atunci când fugiţi de politică?

Îmi place viaţa, urăsc somnul.

Am atâtea pasiuni încât mi-e şi ruşine să recunosc, din frica de a nu se spune că sunt superficial. Îmi place poezia şi visez ca până la sfâreşitul vieţii să comit şi un volum de versuri, sunt nebun după fotbal, chiar şi acum aş juca zilnic alături de prietenii mei dacă s-ar putea.

Citesc în secret, noaptea târziu, cărţi despre regia de film, scrierea de scenarii, montaj, pentru că mă bate gândul să fac filme documentare despre lumea noastră fascinant de tristă. Mă pasionează fotografia şi semiologia imaginii.

Sunt pasionat de comunicare, discursuri şi marketing politic. Sunt un norocos şi un fericit că pot să fac sociologia ca profesie, cea mai mare pasiune a vieţii mele. Îmi place muzica, rătăcirea pe Internet şi mai ales oamenii şi poveştile lor.

Aş asculta poveşti de viaţă o veşnicie. De politică mă ascund printre cărţi, printre oameni dar miar plăcea câteadată să mă ascund în codru, cu o flintă pe umăr.

Ce vă propuneţi să realizaţi în viitorul imediat?

Să trăiesc, sa rămân viu, să numi pierd prietenii şi să-mi fac alţii noi, să mai cresc nişte generaţii de studenţi, să stau cât mai mult cu fiul meu, Adrian Sebastian, şi să mă împrietenesc cu fiica mea Adriana.

6 paşi pentru o Românie europeană 1. Să se întâmple o minune, un cataclism care să facă să se întâlnească într-o zi un Preşedinte cu voinţa de a schimba România, un Guvern de specialişti şi un Parlament de vizionari şi să facă împreună, fără scandaluri şi demagogie, un proiect serios de modernizare a României pentru o sută de ani.

Nu să-l scrie ei, să adune specialişti, experţi, din ţară dar şi din străinătate;

2. Să facă apoi descentralizarea reală a administraţ iei şi să se valorifice energiile comunităţilor.

3. Reforma învăţământului şi sănătăţii sunt lucrurile cele mai importante. Dar nu după idiosincraziile miniştrilor trecători sau interesele politrucilor, ci după o viziune modernă. Nu pe baza gratuităţii, ci prin coparticiparea oamenilor, ceea ce este gratis nefiind valorizat.

4. Reforma Justiţiei şi realizarea dreptăţii sociale. Sentimentul echităţii şi justiţiei ar fi elementul unificator care i-ar face pe oameni să înceapă să craedă că România merită mai mult, să se simtă acasă. Ar mai trebui construite câteva zeci de puşcării.

5. Un proiect pentru satul românesc, nu transformarea lui în muzeu, ci transformarea lui într-un loc unde se poate trăi civilizat.

Stimulată toată industria alimentară să se mute acolo, căci acolo este materia primă şi forţa de muncă, sprijinită agricultura, dar nu doar electoral, şi reconstruită infrastructura pentru ca să poată fi posibil turismul rural

6. Dacă niciunul din aceste lucruri nu funcţionează, rămân doar pe hârtie, atunci putem apela la o ultimă metodă: să importăm măcar 10 milioane de nemţi.