A fost numele societăţii înfiinţate de Giuseppe Mazzini, la Marsilia, în 1831. şi a fost un impuls pentru mişcarea cu acelaşi nume ce avea drept scop unificarea stătuleţelor care divizau peninsula dominată de puteri străine până atunci într-un singur şi puternic stat.
Giuseppe Mazzini s-a născut la Geneva în 1805 şi a desfăşurat de foarte tânăr o vie activitate publicistică.
Fusese un tânăr precoce, admis la Universitate la numai 15 ani, devenind licenţiat în drept în 1826. Silit să emigreze în Franţa şi apoi în Elveţia după ce fusese implicat întro conspiraţie carbonară (societate secretă revoluţionară apărută la începutul secolului al XIX-lea), a adresat din exil, în acelaşi an 1831, regelui Piemontului Carol Albert, o scrisoare prin care îl chema să se pună în fruntea mişcării pentru libertatea şi independenţa Italiei. Fără efect. Într-un moment când atotputernicul cancelar austriac Klemens Wenzel von Metternich pretindea că „Italia este doar o expresie geografică“ ca urmare a realităţii că peninsula italiană era din punct de vedere politic „un fel de ghiveci“, Mazzini arată că există o Italia, că „tinerii italieni trebuie să acţioneze pentru libertatea şi unificarea ei“.
„DUMNEZEU ŞI POPORUL“
Redactându-i deci principiile generale, Mazzini aşează Tânăra Italie după tipicul unei organizaţii conspiratoare un fel de masonerie. Membrii ei erau de două categorii, corespunzând a două grade de iniţiere.
Dacă scopul final era unificarea italiană (Risorgimento), mijlocul ultim şi secret era insurecţia, spre a cărei pregătire erau canalizate toate eforturile. Aceasta urma a fi rezultatul unei opere de educare de „apostolat“ care trebuia să se desfăşoare, pe cât posibil, şi „la vedere“, prin presă şi viu grai. Astfel, numărul adepţilor deveni mult mai mare decât în cazul organiza- ţiilor sectare anterioare şi a sfârşit prin a îngloba, în multe locuri, cercuri de meseriaşi şi de simpli cetăţeni. La Milano, de exemplu, în anii imediat următorii era vorba de peste 3.000 de membri. Tânăra Italie, al cărei motto era „Dumnezeu şi Poporul“, va fi deci o societate secretă, dar şi nucleul care va face trecerea la viitoarea formă, cea de „partid politic“.
O naţiune, spunea Mazzini, dacă are o unitate de limbă, de obiceiuri, religioasă, nu poate fi decât unitară. Încercările anterioare de unificare eşuaseră deoarece cuprinseseră doar cercuri restrânse ale aristocraţiei intelectuale şi nu reuşiseră să devină mişcări populare.
„Il popolo“, poporul trebuia să fie protagonistul şi creatorul noii unităţi a ţării.
„O ţară nu este doar un simplu teritoriu; un anumit teritoriu este doar fundaţia sa. ţara este ideea care se ridică pe acea fundaţie, este sentimentul de dragoste, simţul camaraderiei care îi uneşte pe fii acelui teritoriu.“
PRIMA REPUBLICĂ ITALIANĂ
Motivat de dorinţa sa, Mazzini încurajează mişcări revoluţionare în Sardinia, Toscana Sicilia şi Piemont.
Propaganda sa avea mare succes, ducând, în 1833 numărul de aderenţi la aproape 60.000. În acelaşi an Mazzini încearcă să provoace o rebeliune armată. Totuşi guvernul de Savoia a aflat planurile revoluţionare din timp, mulţi dintre capii mişcări fiind arestaţi, 12 dintre ei executaţi iar Mazzini a fost condamnat (în contumacie) la moarte.
Apoi, nucleele Tinerei Italii din sud şi din Piemont au fost repede descoperite şi anihilate.
Chiar şi din exil, Mazzini a continuat să susţină, în scrierile sale, ideea unificării într-un mod cât se poate de temerar.
În ciuda lipsei unui succes răsunător el organizează o nouă tentativă revoluţionară pentru anul următor.
Un grup al exilaţilor italieni urma să intre în Piemont din Elveţia şi să atragă locuitorii de partea lor într-o mare mişcare populară. Trupele piemonteze au spulberat, însă, şi noua încercare.
La puţin timp după acest nou eşec, Mazzini a fost arestat şi expulzat din Elveţia.
S-a mutat atunci la Paris, unde a fost, din nou arestat şi încarcerat.
Autorităţile l-au eliberat doar după ce a promis că va pleca în Anglia. Împreună cu câţiva prieteni a ajuns la Londra în prima lună a lui 1837.
Chiar dacă acolo a trăit, o bună perioadă, în condiţii nu foarte prielnice, Mazzini a rămas inflexibil în speranţ a de unire a Italiei.
După mişcările eşuate, numeroşi refugiaţi politici se răspândesc nu numai în toată Europa ci chiar până în America Latină. Acolo se adună într-o legiune italiană care va lupta în Brazilia şi Uruguay.
Printre ei se afla şi un tânăr marinar din Nisa, singurul care îl va depăşi în popularitate pe Mazzini. Se numea Giuseppe Garibaldi. Cu ajutorul lui, revoltele din 1848-1849 au avut succes şi au dus la declararea primei republici italiene, în februarie 1849. Atunci Mazzini, întors pentru o scurtă perioadă din exil a fost numit „triumvir“ al republicii.
După ce armata franceză, la rugămintea Papei Pius IX (pe care Mazzini l-a considerat iniţial una din marile speranţe pentru unirea Italiei), a strivit republica, revoluţ ionarii au plecat, din nou în exil. Tânăra Italie devenise, între timp, împreună cu alte mişcări locale, parte a mai marei asociaţii Tânăra Europa. „Părintele“ Tinerei Italii şi-a continuat activitatea revoluţionară până în ultimii ani de viaţă. A murit la Pisa, în 1872. La funeraliile sale, organizate în Geneva, au asistat 100.000 de oameni.
ARTE VIZUALE/MEDIA